şi Braziliei şi Argentinei, şi a Ungariei, desigur, şi ale întregii lumi, în afară de Germania, bineînţeles, şi în afară de Spania, din cauza izgonirii evreilor de-acolo, ceva ce el încă nu-i iertase Spaniei cu totul. Uneori, cînd eu îmi fac lecţiile şi el fierăstruieşte cîrpele, îmi aruncă deodată: Franţa! Mondial ’58! Şi eu: Fontaine! Jonquet! Roger Marche! Şi el: Suedia! Şi eu: Ce an? Şi el: Tot ’58! Şi eu: Liedholm! Simonsson! Ce figură, ca să fiţi în clar, în viaţa lui omul nu se dusese la un meci, asta i se părea pierdere de vreme, de ce trebuie să joci nouăzeci de minute şi nu douăzeci? De ce să nu se termine jocul după primul gol? Dar îi intrase-n cap că eu sînt mic şi slab la trup, dar dac-o să am cunoştinţe despre fotbal, atunci băieţii o să mă respecte, o să mă păzească, n-o să mă bată prea tare. Aşa lucra capul lui, întotdeauna cu un mic interes ascuns, interesul poartă fesul, niciodată nu puteai să ştii pînă la capăt cum stai cu el – e de partea ta? e-mpotriva ta? Şi aşa cred că m-a crescut şi pe mine, că pînă la urmă fiecare îşi face socotelile lui, asta era mantra lui în viaţă, esenţa moştenirii pe care i-a lăsat-o tăticu’ fiuleţului lui.

— Ce spuneam, Netania? Ce mai ţin minte pe lîngă toate astea? Sigur, ţin minte, ţin minte, abia acuma văd cît de multe ţin minte, prea multe ţin minte. De pildă, după ce terminam să mă piş făceam aşa cum mă învăţase el, scutur-o o dată, scutur-o de două ori, şi mi-a venit gîndul că m-a învăţat destul de multe lucruri, m-a învăţat fără să facă caz de asta, m-a învăţat, de pildă, să repar jaluzelele, şi să dau găuri în pereţi, şi să curăţ soba de petrol şi să desfund o ţeavă înfundată, să pregătesc sîrme pentru reparat siguranţe, şi m-am gîndit şi că uneori simt că murea să stea de vorbă cu mine şi despre alte lucruri, nu numai despre fotbalul ăsta, care nu-l interesa – despre alte lucruri, ca un tată cu un fiu, să zicem ca amintiri din copilăria lui, lucruri din astea, sau gînduri, sau pur şi simplu să vină să mă-mbrăţişeze, dar el nu ştia cum, sau se jena, sau poate că simţea că m-a lăsat prea mult în grija mamei şi acum asta era greu de schimbat, şi, poftim, iese că iar mă gîndesc la el şi nu la ea, şi a început să mi se-nvîrtă capul de toată aiureala asta, cu greu m-am urcat înapoi în cabină.

— Bună seara, Netania! Ţipă de parcă abia acum a intrat pentru prima oară în scenă, dar glasul îi e obosit şi răguşit: Puteţi urmări tabloul împreună cu mine? Poate că v-aduceţi aminte – cine e aici destul de bătrîn ca să poată ţine minte că atunci cînd eram copii aveam o jucărie, „un cinematograf în palmă“? Un aparat mititel – uite-atîta – cu diapozitive, apăsam pe un buton şi pozele se schimbau. Asta era încă de pe vremea filmului mut, mut şi slut, şi gîngav, rîde el, pe Pinocchio l-am văzut în felul ăsta, şi pe Frumoasa adormită am văzut-o tot aşa, şi pe Motanul încălţat…

Din toţi cei care se află în sală, numai doi zîmbesc – femeia înaltă, cu părul argintiu, şi cu mine. Privirile noastre, ale ei şi ale mele, se întîlnesc pentru o clipă. Are o faţă fină şi ochelari cu ramă subţire. Poartă părul tuns foarte scurt.

— Cam aşa o să mă vedeţi pe mine-acum. Eu şi şoferul sîntem în jeep, clic. În jur, deşert. Clic. O dată la o jumătate de oră vine un vehicul militar din faţă şi atunci se aude vuietul acela, vuuuuum, cînd trecem unul pe lîngă altul. Clic…

Un grup de cinci tineri şi tinere care stau aproape de scenă se uită unul la altul, se ridică şi ies din sală. Nu schimbă o vorbă între ei. Nu ştiu de ce-au rămas pînă acum, şi nici ce i-a făcut să plece tocmai în clipa asta. Dovală se apropie de tablă şi se opreşte în dreptul ei. Mi se pare că abandonul ăsta îl răneşte mai tare decît celelalte. Cu umerii crispaţi, el trage pe tablă o linie, o linie, o linie, o linie, o linie.

Şi, ia te uită, chiar în uşă, una dintre fete, cea care nu are însoţitor, se opreşte şi, în ciuda încercărilor celorlalţi de a o convinge să plece, se desparte de ei şi se întoarce şi se aşază la o masă goală. Şeful sălii îi face semn chelneriţei să se apropie de ea. Fata cere un pahar cu apă. Dovală se grăbeşte să se întoarcă la tablă cu paşi de cămilă – licăreşte în el o scînteie de Groucho Marx – şi şterge cu gesturi mari o linie, şi, în acelaşi timp, îşi întoarce şi capul înapoi şi-i zîmbeşte fetei cu gura larg deschisă.

— Şi deodată, fără să mă gîndesc, îi arunc şoferului: Spune-un banc. Iar el, trupul i se-ndoaie ca şi cum i-aş fi ars un pumn. Te-ai ţicnit? îmi strigă el, un banc acuma? Ce-ţi pasă, îi spun eu, un banc şi-atît. Nu-nu, nu pot acum, îmi spune el. Înainte cum ai putut? Înainte nu ştiam, acuma ştiu. Nici măcar nu-şi întoarce faţa către mine. Se teme să mă privească. Parcă s-ar teme să nu se molipsească de la mine. Dă-mi pace, spune el, şi-aşa-mi crapă capul de ce mi-ai spus mai înainte. Fă-mi plăcerea, îi spun eu, un banc c-o blondă, n-o să se întîmple nimic, sîntem numai noi în maşină, nimeni n-o să ştie. Nu, îmi zice el, zău, nu sînt în stare.

— Dacă nu e-n