— Cum v-aţi cunoscut? întreabă Shay.

— Noi?

Lacey pare surprinsă.

— O, Doamne. Ne-am întâlnit la un restaurant italian din Upper East Side. Aveam un prieten comun, şi el ne-a făcut cunoştinţă. Apoi am avut o ieşire cu tot grupul şi am stat unul lângă altul.

— Ningea, zice John.

— Ningea, într-adevăr. Ne-am căsătorit foarte repede după aceea, zice Lacey, zâmbitoare. Mama ta mi-a spus că nu-s întreagă la cap, dar eram amândoi pregătiţi pentru căsnicie.

Shay mijeşte ochii spre Edward, şi el îi aude gândurile: Ningea. Lacey zâmbeşte. Cred că încă se plac. Însă asta nu-i destul de convingător pentru Edward. Îşi aminteşte că uneori părinţii săi se luau la ceartă în mijlocul unei conversaţii ce părea să fie normală. Tatălui lor începea să-i zvâcnească vena de la tâmplă, iar vocea mamei sălta cu câteva octave. Edward şi fratele său se priveau surprinşi, ca şi cum s-ar fi întrebat unul pe altul: Ai simţit că urmează aşa ceva? Dacă nu putea înţelege tiparul căsniciei propriilor părinţi, cum ar putea spera să priceapă ce se petrece între mătuşa şi unchiul lui? Şi apoi, acum e de vârsta lui Jordan, iar fratele lui n-ar tăcea.

— De ce dormi în camera copiilor? îl întreabă pe John.

Întrebarea îi face pe toţi să încremenească. Lacey rămâne cu şervetul la gură; Shay şi John se opresc din mâncat. Edward observă pauza cu un fior de satisfacţie.

John se întunecă la faţă.

— Dorm acolo când sforăitul meu o deranjează pe Lacey.

Pumnul lui Lacey e încleştat pe şervet.

— De ce întrebi? zice ea, şi vocea i se înalţă spre sfârşitul întrebării, ca şi cum ar încerca să adopte un ton mai lejer.

— Presupun că mă întrebam dacă totul e în ordine, îi răspunde Edward.

Acest comentariu alungă iar tot aerul din încăpere, şi, în mijlocul tăcerii lor, Edward înţelege că nu e totul în ordine. Lacey şi John se uită unul la altul.

Shay îşi drege glasul şi zice:

— Am citit despre nişte benzi pentru nas care se pare că împiedică sforăitul. Cred că se găsesc la farmacie.

— Mulţumesc, Shay spune John. O să mă interesez.

— Nu contează unde anume dorm oamenii.

Lacey se uită cu înţeles la Edward, ceea ce îl face să-şi amintească vag că şi el îi spusese ei ceva asemănător în primele luni de la venire, când era necăjită că doarme acasă la Shay.

— Acum, tortul, zice John, parcă la comandă.

Cântă La mulţi ani! în vreme ce unchiul aduce tortul supraetajat şi îl aşază cu grijă în faţa lui Edward.

— Pune-ţi o dorinţă, zice John.

Dorinţele sunt primejdioase, zadarnice, şi reprezintă unul dintre motivele pentru care Edward îşi urăşte aniversările. Şi-ar dori să-l poată întreba pe unchiul lui dacă ceea ce adună în garaj îl ajută, însă simte că trebuie să găsească singur răspunsul la această întrebare. Faci asta ca să mă protejezi? Funcţionează? îşi zice în sinea lui.

Când Shay laudă tortul, Lacey îi răspunde:

— E reţeta bunicii mele, iar lui Edward îi place de când era de-o şchioapă.

— Da, zice Edward, dar adevărul este că Lacey îl confunda cu Jordan.

Era tortul preferat al lui Jordan, şi mama îl făcea pentru Jordan de ziua lui. Desertul preferat al lui Edward – ceea ce primea de ziua sa când trăiau părinţii – era îngheţata cu fructe şi sirop pe deasupra. Însă Lacey era atât de încântată că a ţinut minte care-i desertul lui special, încât n-a putut să-i spună adevărul. Ia cu furculiţa bucăţele din tortul preferat al fratelui. A mâncat din el şi când a împlinit treisprezece şi paisprezece ani. Presupune că o să mănânce din el şi când va împlini şaisprezece.

John cască şi se ridică de la masă.

— Ce faci? zice Lacey, cu evidentă dezaprobare.

John se uită în jur, surprins.

— Îmi pare rău, zice şi se aşază la loc. A fost nepoliticos. Nu voiam să vă zoresc.

— Eşti obosit, zice Edward.

Unchiul se încruntă, şi ceva din expresia lui îl face pe Edward să înţeleagă că insomnia şi tulburările nocturne nu-i aparţin doar lui. În întuneric, în toiul nopţii, Edward presupusese că el e singurul treaz, singurul căruia nu-i este îngăduit să se odihnească. Dar acum adolescenţii străbat peluzele, iar John se mută dintr-un pat în altul şi Edward e mai mare cu un an, la încă un an distanţă de familia sa.

Edward şi Shay se întorc în garaj la miezul nopţii, când toţi adulţii sunt în pat de mai bine de o oră, aşa că cei doi adolescenţi se cred în siguranţă.

Shay loveşte cu vârful pantofului ei sport într-una dintre genţile de voiaj.

— Am impresia că fiecare cântăreşte vreo cinci kilograme. Poate şapte? Şi orice o fi în ele, e împachetat într-un fel de hârtie. Foşneşte.

— Ar putea să fie doar hainele lui de vară, sau chestii de dat la ajutoare.

— Atunci nu s-ar obosi să le încuie. Nimeni nu face asta. Trebuie să fie ceva important în ele.

Se aşază ca de obicei: Edward pe taburet, Shay în fotoliu. Planul lor este să termine în noaptea asta de văzut dosarele – Shay vrea să ia notiţe despre conţinutul lor – şi să se ocupe mâine de descuierea genţilor de voiaj. Un dosar conţine pagini întregi cu informaţii despre aparatul de zbor Airbus A321. Sunt diagrame ale avionului, măsurători ale anvergurii aripilor, motoarele şi capacitatea rezervoarelor de combustibil. Istoria acelui tip de avion şi frecvenţa folosirii de către diferite companii aviatice. Sunt fotografii ale părţii de dedesubt a unui Airbus A321, fotografii de sus şi una cu aparatul de zbor în aer. La sfârşitul dosarului se găsesc fotografii de la locul accidentului. Edward nu-şi poate ţine privirea fixată asupra lor. I le dă lui Shay, şi ea le pune înapoi în dosar.

Celălalt dosar conţine selecţii ale unor postări de pe reţelele de socializare, în care apare menţionat Edward sau zborul. Prima jumătate sunt de pe un