cont de Facebook intitulat Băiatul-minune. Avatarul este singura fotografie făcută lui Edward în spital. Are capul bandajat şi se uită într-o parte. Edward aproape că nu se recunoaşte în imagine. Cele mai multe postări sunt linkuri la articole din presă despre zbor, dar sunt şi postări cu texte, care figurează şi pe contul de Twitter cu acelaşi nume. Sunt speriat. Sunt singur. Mi-e dor de mama. Nu ştiu de ce sunt aici. Poate că Dumnezeu m-a salvat, dar nu sunt decât un copil.

— Cine ar scrie aşa ceva? şopteşte Edward. Cum au putut să creadă că e în regulă să facă aşa ceva?

— Am văzut astea la început, zice Shay. Online. Încă nu te cunoşteam, evident, şi m-am întrebat dacă le-ai scris tu în spital.

— De-abia puteam să înghit, zice el, darămite să creez un cont de Twitter.

Dar, pe de altă parte, se gândeşte: S-o fi făcut, totuşi? Nu se poate baza pe creierul său, fără vreun fapt solid care să-l susţină. Se imaginează zăcând pe patul de spital, cu piciorul în ghips, tastându-şi sentimentele pe o tabletă.

Shay ţine lanterna între mâinile făcute căuş, ca şi cum ar fi conţinutul unei rugăciuni. Scutură din cap şi şopteşte:

— Am parcurs totul. Ar trebui să plecăm.

Înainte să iasă din garaj, recitesc lista pasagerilor – încearcă amândoi să memoreze numele – şi caută noi fotografii în primul dosar. De ieri încoace, John a adăugat una. E fotografia unei femei cu părul roşcat, într-o haină albă, cu un stetoscop la gât. Se uită la aparatul de fotografiat cu o expresie care sugerează că o deranjează să stea la pozat. Are numele notat pe verso: dr. Nancy Louis. Părinţii ei trăiesc încă şi locuiesc în Connecticut.

Edward o recunoaşte. Amintirea, care este legată de atât de multe altele, îi pune un nod în gât.

— Ai cunoscut-o? zice Shay.

— Nu, zice el, dar acea negare îl doare, cum doare şi ultima privire pe care i-o aruncă doctoriţei înainte să pună dosarul la loc, să se îndrepte spre uşă şi să traverseze peluza îngheţată.

A doua zi dimineaţă, după ora de matematică, Margaret vine la el şi zice:

— Mă deranjează ideea asta, aşa că trebuie să te întreb. N-ai avut absolut deloc probleme pentru că m-ai îmbrâncit, nu?

Edward se uită în jos la ea. S-a înălţat cu zece centimetri în ultimele şase luni şi e mereu surprins să vadă creştetele colegilor când merge pe coridor.

— Nu, zice. Îmi pare foarte rău. A fost o greşeală. M-am cam panicat; de aceea nu mai particip la orele de sport.

Apoi oftează, pentru că se apropie căpitanul echipei de fotbal. Îl zăreşte pe Edward şi îşi dezveleşte toţi dinţii, iar Edward presupune că acela se vrea a fi un zâmbet, apoi ridică mâna pentru gestul obligatoriu de a bate palma. Edward ridică şi el mâna şi bate palma cu el. Când se întoarce înapoi spre Margaret, ea îl priveşte cu dezgust.

— Nu sunt prieten cu el, zice Edward.

— La câte cursuri de pregătire pentru facultate o să te înscrii în timpul liceului?

— Habar n-am, zice Edward şi se uită la ea, surprins. Tu ştii deja?

— La şapte.

— Oho.

Edward nu ştie ce altceva să spună. Habar n-avea că sunt disponibile atâtea ore de pregătire. Îşi doreşte să n-o fi îmbrâncit la ora de sport şi îşi doreşte să nu poarte acum această conversaţie derutantă. Îşi dă seama că broboanele de sudoare îi scaldă ceafa.

— Erau unsprezece asiatici în avionul tău, zice Margaret, cu vocea mai joasă. Unul dintre ei locuia în acelaşi oraş cu mătuşa mea.

Vorbele ei îl străpung pe Edward şi ajung în locul unde se află acum imprimată lista pasagerilor, pe care a presupus, din ortografierea numelor, că se află unsprezece asiatici. Margaret tocmai i-a oferit o confirmare ce pare a fi o piesă de puzzle pusă la locul ei, şi îi este recunoscător pentru asta. Înţelege acum că de aceea l-a abordat; asta o interesează.

— Le cunosc numele, zice el, pe acelaşi ton jos pe care i-a vorbit şi ea.

Pentru o clipă, crede că Margaret o să-i ceară să i le enumere, dar ea încuviinţează din cap, aparent mulţumită, şi pleacă.

12.44

Cursa 2977 străbate curenţii de aer pe care i-au străbătut toate aparatele de zbor înaintea sa. Bărbaţii care îşi legau de braţe aripi de metal (ornitopterele), planoarele, baloanele cu aer cald, monoplanele, aeronava Ezekiel şi multe altele. Toate persoanele din acest avion s-au născut în epoca zborurilor comerciale, aşa că, într-o anumită măsură, fiecare consideră de la sine înţeles faptul că se poate afla oricând în aer.

Când iese de la toaletă, pe Benjamin nu-l trage inima să stea jos. Nu poate suferi orele acelea înghesuit pe un scaun îngust. Rămâne în picioare, aproape de coada avionului, unde nu e în calea nimănui. Se uită pe hubloul mic din dreapta, la şiroaiele de apă schiţate pe suprafaţa de sticlă. Şiroaiele se şterg apoi sub privirea lui – ploaia se opreşte. Ca şi cum şi-ar trage răsuflarea, cerul se luminează.

Simte cum starea de spirit i se schimbă, ca reacţie la schimbarea cerului, şi se gândeşte, pentru prima oară, la realitatea vieţii sale după această călătorie cu avionul. Lolly o să-l întâmpine la aeroport. Se opreşte asupra acestui aspect şi îşi zice: Poate că asta e de ajuns.

N-a mai locuit împreună cu bunica, sau aproape de ea, de la doisprezece ani. Poate că ar putea să-şi concentreze viaţa pe manifestarea recunoştinţei faţă de ea. Chiar dacă nu a meritat să fie salvat – din holul blocului în care părinţii săi locuiau ilegal sau de pe câmpiile aride din Afghanistan, cu sângele prelingându-i-se din coaste –, Lolly l-a salvat când avea patru ani. L-a hrănit, l-a îmbrăcat şi l-a îmbăiat. I-a citit. A strigat la el când i-a răspuns obraznic sau când n-a mai spus nimic.

Avea unsprezece ani când a descoperit că ea îi obţinuse o bursă completă la şcoala militară. A amuţit, ca s-o pedepsească pe