Lolly şi ca să nu izbucnească în plâns. Lolly a părut să fie mai jignită de tăcere decât de orice altceva făcuse el până atunci. Striga la el cât era ziua de lungă. „Deschide gura, copile! Nu umbla pe-aici ca o stafie! Dacă vrei să exişti în viaţa asta, trebuie să spui ce gândeşti! Eu îţi fac un bine! Te scot din locul ăsta!”

El îşi ţinea gura închisă, dar îşi zicea în sinea lui: „Dar mie îmi place locul ăsta. Locul ăsta e acasă”.

Poate că s-ar putea dedica slujirii bătrânei. Ar putea să lucreze cu program fix, la birou, recrutând soldaţi şi completându-le actele, iar apoi să-şi cheltuiască banii şi să-şi petreacă timpul liber cu Lolly. Ar putea merge la film. Lui Lolly îi plăceau puzzle-urile – întotdeauna avea unul pe masa din bucătărie; i-ar putea cumpăra în fiecare săptămână câte unul, ca să nu mai trebuiască să le refacă pe cele jerpelite, incomplete, cumpărate de la solduri. Ar putea merge cu maşina până la ocean, care e la numai câţiva kilometri de casa ei, dar unde nu merge nimeni din cartierul lor, ca şi cum imensa întindere albastră n-ar fi acolo şi pentru ei.

Unul dintre băieţii din partea cealaltă a intervalului – mezinul – vine spre el şi se opreşte.

— Aşteptaţi la toaletă? întreabă puştiul.

Benjamin clatină din cap.

— Oh, zice băiatul şi îşi vâră mâinile în buzunarele blugilor. Îmi permiteţi să vă întreb – sunteţi în armată?

Puştiul e slăbănog, cu o expresie îngrijorată şi o claie de păr negru. Are probabil aceeaşi vârstă ca Benjamin când a fost aruncat în internatul şcolii militare. La vârsta aceea, Benjamin habar n-avea de nimic. În primul semestru, băieţii mai mari îl luau peste picior şi, cu toate că ştia că intenţiile lor sunt rele, nu izbutea să priceapă sensul insultelor. Îşi băteau joc de el, dar care era batjocura? Din fericire, în vacanţa de Crăciun, a avut un puseu de creştere şi la întoarcere cântărea cu cincisprezece kilograme mai mult decât orice băiat de o seamă cu el, aşa că l-au lăsat în pace.

Dar n-a descifrat niciodată acel limbaj interpersonal. S-a descurcat bine la testele şcolare, însă a rămas cu o inadecvare în plan social. Dacă ar fi fost mai priceput la capitolul acesta, s-ar fi îndreptat spre cariera de ofiţer şi ar fi ajuns la West Point. Acolo mergeau mai ales băieţii albi, însă, ca să acopere cotele, armata căuta mereu tineri de culoare întreprinzători. Însă Benjamin n-a dat niciodată mâna cu cine trebuie, nici măcar n-a ştiut a cui mână trebuia s-o strângă. A tăcut pe tot parcursul liceului şi apoi a fost trimis direct la pregătirea de bază. N-ar trebui să fie o surpriză faptul că gândurile îi erau atât de confuze, încât habar n-avea cine este sau ce vrea. Şi-l imaginează pe Gavin şi simte o durere profundă.

— Plec din armată, zice, şi tristeţea din el se preface în neîncredere.

O spune iar, însă mai tare. Vrea să audă cum sună cuvintele în aer.

— Plec din armată. Mă duc acasă.

Băiatul încuviinţează din cap, ca şi cum asta ar avea sens. Are sens? Cum poate să aibă sens? N-are nicio pregătire, nicio experienţă în afara milităriei. Poate să mânuiască o puşcă de calibrul cincizeci mai bine decât aproape oricine altcineva, să mărşăluiască impecabil în formaţie şi să meargă printr-o pădure, cu o raniţă de treizeci şi opt de kilograme în spinare, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Se pot aplica abilităţile astea în viaţa civilă?

— Trebuie să fie foarte stresant să ştii că poţi să mori în orice clipă, zice băiatul.

Este, îşi spune Benjamin, de parcă şi asta ar fi o idee nouă.

Îl cântăreşte din priviri pe băiat. Pare că a trecut atât de mult timp de când a fost atât de tânăr.

— Mergi la şcoală?

— Într-un fel. Tata face lecţii acasă cu mine şi cu fratele meu.

Benjamin zâmbeşte aşa de discret, încât nimeni nu şi-ar da seama că e un zâmbet.

— Cum te cheamă?

— Eddie.

— Eu sunt Benjamin.

— Ar trebui… zice băiatul şi arată spre uşa băii. Mă bucur că v-am cunoscut. Domnule.

Ultimul cuvânt îl adaugă după o scurtă pauză, ca pe un gând întârziat.

— Şi eu pe tine, Eddie.

Benjamin priveşte după băiat, care intră într-una din toalete şi încuie uşa.

Linda se uită la stewardesa mai sfioasă, care străbate intervalul dintre scaune, cu un sac de gunoi. Grăbeşte-te, îşi zice în gând. Te rog, grăbeşte-te. Simte că nu mai suportă mâncarea neatinsă, urât mirositoare, de pe tava sa. Vrea să dispară. Vrea să dispară şi cerul cenuşiu şi, în loc, să fie un cer albastru. Vrea să dispară şi Florida, cu gabaritul ei acaparator. Vrea să nu mai fie în acest avion. Îşi imaginează momentul ieşirii: îl vede pe Gary, cu un buchet de flori, aşteptând-o în mijlocul mulţimii de străini. E momentul care apare aproape în toate filmele romantice. Fata coboară din avion rujată, cu tenul proaspăt, odihnită. Ochii bărbatului se luminează când o văd.

Linda coboară privirea. Hainele sale, impecabile când le-a îmbrăcat, acum par ponosite şi un pic cenuşii. Are mâinile iritate din pricina aerului uscat. Părul ei – ridică mâna să-l pipăie şi imediat dă de un loc aspru – nu este, fără îndoială, în cea mai bună formă. Şi-l imaginează pe Gary făcând ochii mari, de consternare. Florile pleoştindu-se.

— Cum crezi că îşi câştigă ea traiul? zice Florida.

— Cine?

Florida arată spre femeia adormită din dreapta Lindei, care e încă învelită cu o eşarfă albastră.

— Îi invidiez pe oamenii care pot să doarmă aşa, zice Florida. Eu sufăr de insomnie de când mă ştiu.

— Trebuie să fie foarte obosită, zice Linda. Poate că are două servicii şi niciodată nu se odihneşte destul.

Florida mijeşte ochii, ca şi cum ar face un calcul matematic.

— Nu. Are pantofi scumpi. Bănuiesc că e epuizată pentru că încearcă să mulţumească prea mulţi iubiţi. E obositor numai să duci o astfel de viaţă secretă, darămite