Linda izbucneşte într-un râs sughiţat, cu gura căscată.

— Scumpete, zice Florida.

— Ce e?

— Ar trebui să râzi mai mult. Ce sunet minunat!

— Şşşşt, zice Linda. O s-o trezeşti.

Amândouă îi zâmbesc larg stewardesei care tocmai a apărut în dreptul lor, cu sacul de gunoi. Linda ridică tava spre ea, pătrunsă de uşurare.

Mark urăşte revenirea la normal: după droguri, după participarea la o cursă cu obstacole, după şaisprezece ore de urmărit tipare la bursă. Revenirea la normal a fost ceea ce l-a făcut anul trecut să renunţe, în cele din urmă, la cocaină. Durerea de cap, senzaţia de mâncărime de sub piele, ochii uscaţi, ceaţa mentală – faptul că aceste simptome erau urmarea fiecărei delicioase stări de euforie devenise insuportabil. Adora să se drogheze, nu avea probleme cu accesul – furnizorul era unul dintre asistenţii de la birou, un puşti popular, cu un viitor strălucit – şi Mark funcţiona de minune, după cum spunea chiar el, când era pe prafuri. Văzuse consumatori de droguri neglijenţi – la naiba, îi vedea în fiecare zi la serviciu. Tipi care îşi frecau nasul, cu pupilele respingător de mari, vorbind aşa de repede, încât era nevoie să repete de trei ori acelaşi lucru ca să se facă înţeleşi. Nimeni nu putea să-şi dea seama când Mark lua cocaină; se mândrea cu acest lucru. Ce-i drept, fratele său îşi dădea seama, dar Jax era un caz special şi oricum îl vedea doar rareori. Mark se străduia mult să nu se gândească la el. Gândurile legate de Jax semănau cu revenirea la normal, iar el îşi construise întreaga viaţă de după cocaină încercând cu orice preţ să evite această senzaţie.

Prins cu centura de fotoliu, Mark se simte acum în pragul acelei senzaţii. E în vârful muntelui, surescitat încă de sex, adrenalină şi sentimentul acela de neîncredere că i se întâmplase cu adevărat aşa ceva. Trebuie fie să-şi ţină motorul ambalat la acest nivel, fie să se scoată din funcţiune, ca să poată rămâne inconştient în timpul declinului. N-are narcoticele necesare în bagajul de mână ca să obţină acea uitare totală, aşa că singura alternativă este să continue.

Se uită în jur.

— Eşti bine? zice vecina şi îi aruncă o privire plină de îngrijorare maternă.

Dumnezeule mare, îşi zice. Nici vorbă. Nu, şi gata. Nu mă lua cu rahatul ăsta.

Se ridică în picioare. I-ar plăcea să se dueleze din nou cu Crispin, însă ochii bătrânului sunt închişi şi pielea îi pare translucidă. Venele sunt vizibile pe sub pielea ca hârtia. Mark se cutremură. Boala, bătrâneţea, declinul – inacceptabile.

O găseşte pe Veronica în chicinetă, lângă uşa cabinei de comandă. De fapt, observă – simţurile îi sunt atât de ascuţite, încât nu se poate împiedica să nu proceseze totul – că e înconjurat de uşi. Intrarea principală în avion e la şase paşi în spatele său, uşa cabinei de comandă e la stânga şi toaleta de la clasa întâi e chiar în spatele său.

— Hei, zice, cu o voce, speră el, fermecătoare.

Oferă şi un zâmbet la fel de fermecător, dar ambele eforturi seamănă cu nişte aruncări la ţintă. E greu să nimereşti fix la mijloc. Îşi dă o şansă de optzeci la sută acum, că a ratat amândouă ţintele.

Veronica e ghemuită în colţ, strângând ceva ce arată ca nişte bucăţi de celofan, pe care le pune într-un container. Când aude vocea lui Mark, se ridică şi se întoarce dintr-o singură mişcare, şi graţia ei îi taie răsuflarea.

Când erau mici, mama lor obişnuia să-i ducă, pe el şi pe Jax, la balet şi, cu toate că Mark se plângea, în taină adora să urmărească acele momente unice de frumuseţe. O balerină care face o piruetă. Un salt care se termină în braţele altui dansator. Aceasta era frumuseţea – magia – adusă de Veronica într-o chicinetă dintr-un avion aflat la zece mii de metri în aer.

— Sunt recunoscător pentru tine, zice, şi apoi gândeşte, înspăimântat: Sunt recunoscător pentru tine? Dumnezeule, idiotul dracului!

— Ce ai spus?

Ea pare sincer nedumerită.

Cu viziunea lui superdetaliată, în ralanti, Mark vede că răceala care se citea pe chipul ei când s-a întors, încrederea că o să-l facă să tacă şi să-l expedieze de acolo sunt înlocuite cu această nedumerire, această vulnerabilitate.

Mai vede o uşă. Acum sunt pe toate laturile. Trebuie doar să se descurce în situaţia asta, şi el e, cu siguranţă, un băiat descurcăreţ.

— Ai o treabă de făcut, zice. Apreciez asta. Şi promit să nu te mai deranjez. Aş vrea doar să te invit la cină mâine-seară. În Los Angeles.

Ea îl priveşte, cu rujul roşu impecabil, cu ochii divini.

— Te rog, spune da, zice el. La o întâlnire.

Ea nu vorbeşte imediat. El îşi dă seama că e o maestră a pauzelor conversaţionale. Aşteaptă, cu o răbdare cu care nu este deprins.

— Da, spune ea, în cele din urmă. La o întâlnire.

— O întâlnire, repetă el, şi motorul din pieptul său huruie.

Îşi dă seama cu surprindere că îi este cu adevărat recunoscător acestei femei. Revenirea la normal a fost amânată. Se va baza pe acest triumf până va sta la o masă, în faţa ei, mâine-seară.

Jordan se uită la cartea deschisă, forţându-şi mintea să se concentreze. Fratele şi tatăl lucrează la un careu sudoku şi şi-l trec unul altuia prin faţa lui. Nu vrea să ia parte la distracţia lor de tocilari şi ştie că tatăl lui nu l-ar deranja niciodată când citeşte. E într-o zonă sigură, şi cartea e bună – O rugăciune pentru Owen Meany de John Irving –, doar că nu se poate concentra. Creierul lui priveşte pe furiş în faţă, spre LA.

Spre deosebire de Eddie, el nu s-a împotrivit ideii de mutare. Fratele lui a plâns şi a implorat să rămână la New York. „Asta-i casa noastră”, a zis. „Nu putem trăi acolo. La Los Angeles sunt cutremure. Toată lumea merge cu maşina. Va trebui să