ne dăm cu creme de protecţie solară.” Părinţii i-au promis lui Eddie un pian în casă şi o grămadă de cărţi, dar el nu s-a dat bătut decât atunci când deja mai multe dintre lucrurile sale erau în cutii decât afară.

Ideea de soare, plajă şi fete în bikini îi suna bine lui Jordan, cu toate că era greu de înţeles logistica. Oare puştii de vârsta lui chiar se duc la ocean în weekend cu prosoape şi mâncare la pachet? Toată lumea trăieşte în case cu peluze. Nu va mai fi niciun magazin alimentar la colţul străzii. Nu va mai fi nicio Mahira. Jordan îşi dă seama că a presupus, când a sărutat-o ultima oară, că o nouă Mahira o să apară ca prin minune în Los Angeles şi la fiecare alt pas pe care-l va face în viitor.

Reciteşte aceeaşi frază pentru a patra oară şi îşi zice: Dar nu vor fi cu adevărat buzele ei. Cum de nu i-a dat asta prin cap mai devreme? Nu vrea să sărute orice fată. Trebuie să fie cea potrivită – cel puţin, aşa presupune. De fapt, însă, n-a mai sărutat pe nimeni în afară de Mahira. Jordan se îndreaptă în scaun, ca să fie mai înalt decât tatăl şi fratele lui. Soarele din Los Angeles pare, dintr-odată, alb şi plictisitor. Fetele în bikini par albe şi plictisitoare. Mahira l-a ales pe el, şi el a fost norocos. Dacă norocul i-a pierit sau a fost legat strict de New York şi de ea?

— Tată, zice Eddie, îţi aminteşti că ne-ai spus că fiecare număr întreg poate fi scris ca produs al unor numere prime?

Bruce încuviinţează.

— De ce e aşa? Vreau să spun, e super ciudat, nu? E valabil pentru fiecare număr?

Tatăl se uită la Eddie.

— Mă întrebi de ce e adevărat?

Vreau să întorc avionul ăsta din drum, îşi zice Jordan. Se simte deprimat, stupid, tânăr. Simte falsitatea acţiunilor sale. A atras atenţia asupra sa alegând să nu treacă prin scaner. A atras atenţia asupra sa comandând un meniu vegan în avion. A atras atenţia asupra sa ori de câte ori a încălcat ora la care trebuia să fie acasă şi regulile tatălui. N-a sărutat-o pe Mahira; Mahira l-a sărutat pe el. A fost ideea ei, nu a lui, şi a fost singura parte din viaţa sa tainică şi autentică. Altfel, dincolo de relaţia cu ea, el e un lăudăros, un măscărici, jucând roluri în viaţa reală. Lui Jordan îi e dor de ea într-un fel nou, mai arzător. Sentimentul i se răsuceşte în piept ca un fier încins. Ea a fost în miezul lui – poate că a fost miezul lui? – şi el n-a apreciat asta până acum.

— E o întrebare mare, zice Bruce. Dar nu cunosc răspunsul. Adică, de ce e orice adevărat?

Jordan închide cartea.

— Ai obosit, amice? zice tatăl.

O să-i scriu lui Mahira când aterizăm. O să-i spun ce simt, decide el, în sinea lui.

— Uite, zice Eddie, cu încântare în voce, s-a oprit ploaia.

IANUARIE 2016

Edward şi Shay se văd totuşi nevoiţi să amâne deschiderea genţilor de voiaj până după sărbători, din cauză că Besa – după cum zice Shay – o ia efectiv razna de Crăciun şi Anul Nou, ceea ce înseamnă că nu mai doarme aproape deloc în această perioadă, aşa că nu se pot duce în siguranţă în garaj. La ora două noaptea, Besa e, probabil, în bucătărie, unde coace polvorones de canela{18} sau fierbe vin cu mirodenii. La un moment dat, se duce în sufragerie, trage un pui de somn pe canapea şi apoi se apucă să împacheteze cadouri sau să împodobească pomul de Crăciun. Înainte să vină verii din New York, a ornat pereţii sufrageriei cu ghirlande roşii, galbene, verzi şi albe – fiecare culoare atrage un alt tip de noroc – şi la miezul nopţii a copt nişte chifle numite pan dulce{19}. În noaptea de Ajun, a deschis uşa şi a măturat afară ghinionul din anul trecut.

— Aşa face în fiecare an? a întrebat Edward, pentru că nu-şi amintea ca Besa să se fi purtat aşa în timpul sărbătorilor.

Shay a dat din cap, obosită, în vreme ce făcea un munte de fursecuri pe care să le ia cu ea în camera sa, unde stătea ascunsă cât de mult putea, în fiecare zi.

Edward a început să doarmă mai prost în perioada sărbătorilor, lucru pe care l-a pus pe seama unei diete bazate mai ales pe zahăr şi a frustrării că nu se mai poate duce în garaj. I-au apărut cearcăne adânci, şi mătuşa i-a spus că, dacă nu arată curând mai bine, o să-l ducă la doctor. În strădania de a-şi obosi trupul, Edward s-a silit să mănânce kale, să bea ceai de tei înainte de culcare şi să ridice ganterele pe care le ţinea în pivniţă. În fiecare zi se gândea să fure un somnifer de la Lacey, zicându-şi că asta ar rezolva problema, însă efectul pastilelor îl speria. Se temea că, dacă înghite una, s-ar putea să nu se mai trezească niciodată.

Luni, în prima zi de şcoală – cu toate că e uşurat că viaţa a revenit la normal, iar el şi Shay pot să meargă în garaj în noaptea aceea –, e pe jumătate adormit la ore. La sfârşitul orelor, când sună clopoţelul, se duce greoi până în biroul directorului Arundhi ca să vadă cum au dus-o în vacanţă ferigile. Ia stropitoarea din locul ei obişnuit, de după uşă.

— La mulţi ani, Edward, zice directorul.

— La mulţi ani.

Vorbele ies greu din gura lui Edward; o clipă i se învălmăşesc în gâtlej, ca nişte bile de sticlă. Îşi dă seama ce puţin a vorbit în acea zi.

Pe când studiază tulpina unei ferigi-tarantulă, directorul spune:

— Am tot vrut să te întreb, ce-ai zice să intri în clubul de matematică?

Edward se uită la el şi clipeşte.

— Eu? Ăăă, cred că nu m-am gândit niciodată la clubul de matematică.