— Nu, mulţumesc.

— Atunci în clubul de dezbateri, sau poate e vreun sport care îţi place? Când eram tânăr, mie îmi plăcea scrima, dar n-am reuşit să găsesc aici destul interes pentru un club de scrimă.

Mustaţa directorului se pleoşteşte pentru un moment, la amintirea acelui eşec.

Edward se concentrează pe udarea plantei la margine, într-un cerc lent, neîntrerupt, apoi într-un cerc mai mic la baza tulpinii.

— Mă gândesc doar, Edward, că ar putea să-ţi facă bine să te alături unui grup de un fel sau altul. Să-ţi lărgeşti cercul de cunoştinţe. Noi, oamenii, avem nevoie de comunitate, pentru sănătatea noastră emoţională. Avem nevoie de legături, de sentimentul apartenenţei. Nu suntem făcuţi să prosperăm în izolare.

— Nu sunt izolat, zice Edward. Îi am pe mătuşa şi pe unchiul. Şi pe Shay.

— Eu însumi fac parte dintr-un club de botanică, ce se întruneşte de două ori pe lună. Ne ajutăm între noi la cercetare, împărtăşim informaţii şi mâncăm fursecuri delicioase.

— Shay crede că pot să intru la orice facultate vreau, zice Edward, câtă vreme scriu în prezentare despre accident. Credeţi că e adevărat?

Directorul se întoarce spre el.

— A spus ea asta, da?

Edward încuviinţează din cap.

Directorul Arundhi îşi netezeşte mustaţa.

— Şi tu nu eşti de acord cu această idee?

— Fireşte. Nu-i drept. Ar însemna că nu am intrat la facultate datorită notelor mele sau pentru cât de mult am învăţat, ci numai fiindcă că mi s-a întâmplat ceva rău.

— Unii i-ar putea zice acţiune afirmativă, glumeşte directorul. Dacă asta te jigneşte, Edward, atunci propun să înveţi mai bine şi să-ţi îmbunătăţeşti notele – am auzit că nu-ţi prea faci temele pentru acasă.

— Nu vreau să mă alătur unei echipe.

Directorul îl priveşte.

— Atunci n-o face. Te rog să nu crezi că, atunci când vorbesc despre asta, mă gândesc la CV-ul tău sau la alcătuirea unui dosar cât mai stufos de înscriere la facultate. Mă gândesc, mai mult sau mai puţin, la ferigile mele.

Edward se întreabă dacă nu cumva lipsa somnului l-a adus acum într-un punct în care nu mai procesează corect informaţiile.

— La ferigile dumneavoastră?

— Păi, la orice organism viu. O ferigă fie creşte, fie moare. Mi-ar plăcea – se opreşte o clipă, chibzuind – mi-ar plăcea să fac tot ce pot ca să mă asigur că tu creşti în continuare.

Edward simte bunătatea bărbatului din celălalt capăt al încăperii şi, în acelaşi timp, se gândeşte că echipa sa, comunitatea sa, este în dosarul din garaj. Sunt cei 191 de oameni care au murit în acel zbor. Sunt bărbaţii şi femeile ale căror feţe privesc din fotografii, care îi adresează întrebări la care nu poate să răspundă. De ce ai supravieţuit tu, şi nu eu?

— Nu vă supăraţi dacă închei pe ziua de azi?

Directorul îl cercetează în continuare, cu chipul trist. E o tristeţe profundă pe care Edward o recunoaşte, şi simte cum o aşchie din propria tristeţe e împinsă la suprafaţă.

— Când ai îndoieli, citeşte cărţi, îi zice directorul Arundhi.

Vorbeşte repede, ca şi cum s-ar teme că e ultima ocazie de a-şi împărtăşi gândurile.

— Educă-te singur. Educaţia m-a salvat întotdeauna, Edward. Învaţă despre taine.

Băiatul se uită la el şi îl crede. Crede că educaţia l-a salvat, crede că a fost cândva o persoană care avea nevoie să fie salvată.

— Vă mulţumesc, domnule, zice şi se întoarce spre uşă.

Pe drumul spre casă, Edward poate să identifice diferitele fire de iarbă din pâlcuri. Nori stratus căptuşesc cerul, iar el poate să identifice locul în care se termină un nor şi începe altul. În oboseala sa, vede hotarele care despart diverse lucruri unele de altele. Copacul chircit din colţ e alcătuit din atât de multe părţi: rădăcini, crengi, crenguţe, încreţiturile distincte de pe scoarţă. Edward se gândeşte la faţadă – scoarţa – şcolii sale, cu atâtea părţi interne care alcătuiesc organismul. Catedre, dulapuri, copii destul de mici ca să plângă când îi insultă cineva. Profesori, îngrijitori, tot zgomotul, turma mişcătoare a făpturilor umane în creştere. Elevii care îl urăsc pe Edward, care simt că o duc mai rău decât el, chiar dacă întreaga lui viaţă s-a prăbuşit din cer. Edward constată că nu-l înfurie ura lor. Poate că este mai rău să ai un tată în puşcărie, să locuieşti într-un oraş ai cărui locuitori sunt în majoritate albi când pielea ta e cafenie, să ţi se pară grele temele pentru acasă chiar şi atunci când te străduieşti din răsputeri. De unde să ştie el?

Nu sunt maşini pe alee. Lacey e la spital, John la lucru. Shay trebuie să fie în dormitorul ei, citind sau făcându-şi temele. Edward hotărăşte să se ducă în garaj, chiar dacă e în timpul zilei. O să ignore genţile de voiaj; sunt un mister pe care trebuie să-l dezlege împreună cu Shay. Pot să stau culcat pe podea, îşi zice. N-o să mă vadă nimeni. Simte dorinţa să fie lângă fotografii. Dar e flămând, aşa că intră mai întâi în casă, pentru o gustare. Amândoi, şi el, şi Lacey, icnesc când el intră ca o furtună în bucătărie.

— Dumnezeule mare! zice ea.

— Maşina ta nu-i aici, zice Edward, pe un ton acuzator, în vreme ce asimilează imaginea mătuşii, stând la masă, în hainele cu care a fost la serviciu – pantaloni eleganţi şi unul dintre puloverele mamei lui – şi ţinând în mână una dintre sticlele de bere ale lui John.

Lacey nu bea niciodată bere.

— M-a adus acasă un coleg. A fost petrecerea de pensionare a cuiva de la lucru şi am băut câteva pahare de şampanie.

— Oh.

Edward rămâne nemişcat, neştiind ce să facă.

— Vino şi tu, zice Lacey.

El ia un măr din fructiera de pe blat şi apoi se aşază pe locul său obişnuit, în faţa ei. Muşcă din măr şi mestecă, mai mult pentru activitate decât pentru gust. Stau în tăcere o vreme, şi Edward îşi dă seama că acesta este momentul din zi în