care venea acasă şi o găsea pe mătuşa lui aşteptându-l pe canapea, cu serialul lor gata să înceapă. Niciunul dintre ei nu s-a mai uitat de multă vreme la General Hospital. Era ca o hibernare comună, acele ore petrecute alături unul de altul, urmărind cel mai previzibil serial dramatic. Edward se întreabă dacă mătuşii îi este dor vreodată de acea oră din zi; lui îi este uneori.

— Ai dormit mai bine în noaptea asta?

— Da, minte el.

— Bravo, bravo.

Vocea lui Lacey e mai tărăgănată ca de obicei, şi nu şade la fel de dreaptă.

— Ţi-am spus vreodată că atunci când ţin în braţe bebeluşi la spital, mă gândesc uneori la tine când erai mic? Ai fost un bebeluş de neuitat, pentru că plângeai atât de mult. Ţi-au spus părinţii de perioada când ai avut colici?

Edward îşi îndeasă mărul în gură şi dă din cap că da.

— Îmi amintesc că într-o zi mama ta l-a lăsat pe Jordan cu tatăl tău şi a venit aici. Spera că drumul cu maşina, sau schimbarea peisajului, te vor alina. Dar n-a fost aşa.

Lacey schiţează un zâmbet vag.

— Jane s-a întins pe canapea şi a adormit, iar eu am făcut tururi prin casă cu tine. Ai plâns tot timpul. Dar nu m-a deranjat. Păreai să fii bine, cu toate că plângeai. Ca şi cum ai fi fost setat în modul „furie” şi trebuia să ţipi până îţi trecea. Mama ta era cea care avea nevoie de ajutor, şi nu prea avusesem ocazia s-o ajut. Întotdeauna încerca ea să mă ajute pe mine.

Edward încearcă să-şi imagineze scena. O versiune mai tânără, epuizată, a mamei sale, dormind pe canapeaua pe care a petrecut el apoi atâtea ore nefericite. Lacey ţinându-l pe umăr, făcând ture prin casă. Mama i-a spus de mai multe ori de perioada când a avut colici, însă n-a pomenit niciodată de călătoria în New Jersey. Păruse întotdeauna să aducă vorba despre criza lui de plâns ca să poată povesti din nou finalul fericit, cum s-a trezit într-o dimineaţă cu Edward care îi bombarda obrajii cu sărutări.

— N-am ştiut că m-a adus aici.

— E straniu acum, zice Lacey ca pentru sine, să mă gândesc că Jane şi cu mine am ajuns să împărţim acel copil.

Să împărţim. Cuvintele îi lasă lui Edward un gust amar.

Lacey se freacă la ochi, aşa cum fac ţâncii somnoroşi.

— Doamna care s-a pensionat a lucrat la spital timp de treizeci de ani, pe un post administrativ. Ea şi soţul ei pleacă într-o călătorie în jurul lumii. Nu-i grozav?

Edward încuviinţează, pentru că se pare că e nevoie de un răspuns.

— Mă gândisem că pensionarea e ca şi cum ţi-ar muri cineva drag. Te face să te concentrezi pe felul în care vrei să-ţi trăieşti viaţa. Te face s-o iei de la capăt. Sau să simţi că ar trebui.

Se uită la Edward şi pare că îl vede cu adevărat.

— Mama ta şi-a dorit întotdeauna să scrie un scenariu de film. Despre asta vorbea când era cherchelită. Ştiai?

— Scria scenariul unui film în avion.

— Nu, nu acela. Acela era doar o adaptare stupidă, care o scotea din sărite. Avea o idee la care ţinea foarte mult şi pentru care şi-a făcut însemnări ani la rând. O invidiam pentru cât de mult ţinea la acea idee. Uneori simt că ar trebui să scriu scenariul filmului în locul ei, dar apoi îmi amintesc că nu sunt scriitoare.

Edward încearcă să pară plin de înţelegere. Nu ştie ce să spună. Detestă faptul că are această conversaţie cu mătuşa şi, în acelaşi timp, vorbele ei au efectul unui pahar cu apă rece, potolindu-i o sete pe care nu ştia că o simte. Mai spune-mi despre mama, îşi zice în gând. Ştie că, dacă spune asta cu glas tare, momentul se va sfârşi şi nu vor mai fi dezvăluite alte adevăruri.

Lacey smulge eticheta sticlei de bere.

— Dacă ai vedea-o pe doamna care s-a pensionat, n-ai bănui că are de gând să călătorească prin lume. Arată ca şi cum n-ar pleca niciodată din acest oraş, spune Lacey şi cască. Ştii unde e unchiul tău?

— La serviciu?

Lacey ridică din umeri şi împinge deoparte sticla.

— Nu ştiu niciodată ce face el, în ultima vreme. Mă duc să trag un pui de somn. Vrei, te rog, să mă trezeşti la cină?

Edward dă din cap şi e surprins că, ieşind din bucătărie, Lacey se apleacă şi-l sărută pe obraz. E un sărut blând, iar când se ridică, îi ciufuleşte un pic părul. E surprins, în parte pentru că Lacey îl sărută rar, dar şi pentru că momentul se desparte, aşa cum făceau norii pe cer şi firele de iarbă pe pământ. Vede – şi simte – două realităţi separate.

Lacey îl sărută pe obraz exact aşa cum îl săruta mama lui când trăia. Sărutul pare gândit, intenţionat în acest sens; Lacey nu poate să scrie scenariul de film al surorii sale, dar asta e ceva ce poate să facă. Însă îi sărută obrazul şi în felul în care ar fi sărutat obrazul pruncului pe care şi l-a dorit atât de mult. Edward ştie asta, chiar dacă nu poate să explice cum de ştie. Cuvântul preţuire îi pătrunde în creier ca purtat de un vânticel străin, apoi pleacă. Mătuşa a plecat şi ea, şi Edward a rămas singur la masa din bucătărie, ţinând în mână un cotor de măr.

La miezul nopţii, el şi Shay stau pe podeaua rece a garajului, în faţa genţilor de voiaj. Sunt îmbrăcaţi cu hainele de iarnă şi au căciuli, pentru că în încăpere nu e cu mult mai cald decât afară, însă atunci când pe Edward îl trece un fior, este de nerăbdare, şi nu de frig. El şi Shay schimbă o privire ce pare să spună: Iată-ne ajunşi şi aici, în sfârşit.

Shay a făcut cercetări legate de lacătele cu cifru ale genţilor, pentru că internetul e domeniul ei. Edward are acum un laptop, pentru temele