şcolare, şi un telefon. Foloseşte foarte puţin telefonul, dar doamna Cox îi mai trimite uneori câte un mesaj, deoarece unul dintre fiii ei a învăţat-o cum să procedeze. În toiul orei de matematică, telefonul îi zumzăie şi primeşte următoarea frază: Va trebui să vizitezi Europa înainte de a împlini douăzeci de ani, câtă vreme mintea ţi-e încă impresionabilă. Apoi, într-o seară de sâmbătă: Îţi recomand să întocmeşti o listă cu cărţile pe care le citeşti şi să-ţi faci însemnări. Eu uit tot ce nu scriu, aşa că însemnările sunt importante. Doamna Cox i-a scris şi de ziua lui, ca să-i spună că îi dăruieşte mai multe obligaţiuni de primă serie.

Edward foloseşte internetul pentru informaţii şcolare, atunci când este nevoie, dar n-a căutat niciodată nimic legat de zbor, de el sau de familia sa. Shay îl tachinează că foloseşte tehnologia ca un moş, dar fireşte că îl înţelege. Când trebuie culese anumite informaţii, ca acum, le culege ea. Şi, conform internetului, încuietoarea e şi veche, şi ieftină, ceea ce înseamnă că, dacă nu-ţi mai aminteşti codul, cel mai bun lucru e să tai lacătul.

— Nu putem tăia lacătul fără ca John să observe, zice Shay. Mi-am amintit de dimineaţă că, de fapt, am o carte despre lăcătuşerie. Am găsit-o în fundul dulapului.

Îşi trage geanta spre ea.

— Nu cred că ne va ajuta la acest tip de încuietoare, totuşi. De ce a trebuit John să folosească încuietori aşa de ieftine?

— De ce ai o carte despre lăcătuşerie?

— A, păi, când plănuiam să fug de acasă, aveam de gând să intru prin efracţie în casele oamenilor şi să dorm în debaralele lor, în vreme ce străbăteam ţara. Aşa, aş fi avut un adăpost când trebuia să mă odihnesc.

Lui Edward îi place imaginea aceea a lui Shay, mică, hotărâtă, ducând sub braţ o carte despre lăcătuşerie.

— Să străbaţi ţara încotro?

Ea ridică din umeri.

— Cine ştie? Ţi-am spus, ştiam că n-o s-o fac cu adevărat.

Dar când ridică din umeri, Edward îşi dă seama care erau cu adevărat intenţiile ei. Versiunea mai tânără a lui Shay plănuia să-şi găsească tatăl. Undeva, în Vest. Se întreabă dacă îşi propusese să se împace cu el sau să-l bruftuluiască. Bănuieşte că un pic din amândouă.

Îndreaptă lanterna spre geanta mai apropiată de el. Cifrul e un şir orizontal de rotiţe cu cifre. Combinaţia corectă de patru cifre ar deschide-o.

Shay răsfoieşte cartea din poală.

— Cred că va trebui, pur şi simplu, să încercăm toate combinaţiile posibile.

Edward se uită la ea.

— Sunt zece mii.

— Atunci ar trebui s-o faci tu. Eu o să mă enervez.

Edward se apleacă în faţă şi învârte una dintre rotiţe. E nevoie de câteva mişcări ca să simtă tracţiunea dintre numere şi roata de sub ele. Caută aderenţa care prevesteşte cifra corectă.

— Aş vrea ca John să fi pus un covor, zice Shay. Asta o să dureze la nesfârşit, şi mi-a îngheţat fundul.

Însă lui Edward îi vine ceva în minte.

— Stai un pic, zice şi se uită la lacăt.

Cifrul a fost setat de unchiul său, ceea ce înseamnă că nu este întâmplător.

— Am o idee.

Învârte de fiecare rotiţă până când obţine cifrul 2977.

Se aude un clic puternic, apoi lacătul se deschide în linişte şi cade în palma lui Edward, care îl aşteaptă.

— Ai reuşit, şopteşte Shay.

Se apleacă în faţă şi trage fermoarul genţii de voiaj. Asta pare să dureze mult, şi Edward o urmăreşte. E conştient că o parte din el nu voia ca genţile să se deschidă. Voia ca ele să rămână acolo, în colţ, un mister care o ademeneşte pe Shay, dar un mister nedezlegat. Mă întreb, în loc de Ştiu.

— E plină cu hârtii, zice Shay.

Geanta e îndesată cu plicuri. Shay ridică unul şi Edward citeşte numele scris de mână deasupra adresei.

 

Edward Adler

 

Scrisoarea nu e deschisă. Adresa este necunoscută: o căsuţă poştală din oraş. Lui Edward începe să-i bată inima mai tare. Cine să-i fi scris? Shay scoate altă scrisoare din geantă. Adresată tot lui, la aceeaşi adresă.

Edward se întinde pe lângă Shay şi îşi vâră braţul în geantă, făcând loc ca să poată citi mai multe adrese deodată. Scrisul de mână diferă. Culoarea plicurilor, culoarea cernelii, toate sunt diferite. Ia una, la nimereală, şi vede că ştampila poştei e de acum doi ani.

— Toate îţi sunt adresate ţie, zice Shay, pe un ton reţinut.

Acelaşi nume, pe fiecare plic. Atât de multe plicuri.

Adrenalina aprinde creierul lui Edward şi el îşi simte gândurile năvălind, fără să le mai poată controla. Îşi dă seama de ceva şi o spune în acelaşi timp:

— Ei nu primesc corespondenţa aici, acasă. N-am văzut niciodată nimic lăsat la vedere. Cred că mi-am închipuit că Lacey o ia când sunt eu la şcoală. Dar toată corespondenţa trebuie să ajungă în acea căsuţă poştală.

De ce? o vede pe Shay gândind.

— Pentru că s-au supărat atât de tare din cauza acelui biblioraft – s-au certat zdravăn – şi din cauza chestiilor ăstora, zice el, şi face semn cu mâna spre dreptunghiurile de hârtie, ştampilele, datele tipărite. Presupun că cealaltă geantă trebuie să fie şi ea plină cu scrisori?

— Vrei să deschid una?

— Aşteaptă.

Ea îi priveşte cu luare-aminte chipul în lumina slabă.

Ştiu că imposibilul e posibil. Am văzut, am fost acolo, gândeşte el.

— Ce-i? şopteşte ea.

Când vorbeşte, şi vocea lui e mică, de parcă ar încerca să comunice pe dedesubtul unei conversaţii mai ample, mai sonore, de parcă pentru a vorbi acum au nevoie de un nou registru.

— Şi dacă scrisorile sunt de la părinţii şi fratele meu şi de la toţi cei care au murit în avion?

Ea pare surprinsă.

— Vrei să zici de la stafiile lor?

— Lucrurile nu trebuie întotdeauna să aibă sens. Nu-i aşa? Poate că dacă eşti deschis la lucrurile care n-au sens, ajungi să vezi mai mult?

O poate citi pe Shay. Întotdeauna. Acum ea pare tristă, îngrijorată. Ştie că el vrea ca aceste scrisori să fie