de la părinţii şi de la fratele lui. Şi ea ar vrea ca scrisorile să fie de la ei. Doar că ea n-a văzut cu ochii ei imposibilul. N-a fost în avionul care a căzut din cer. N-a văzut decât ce a fost după aceea, la televizor, aşezată lângă mama ei pe o canapea.

— Nu cred că lucrurile au întotdeauna sens, zice ea, cu vocea atât de slabă, încât cuvintele se alătură prafului de pe rafturile din jurul lor.

El dă din cap.

— Deschide una.

13.40

Într-un avion nu există linişte deplină. Motoarele zumzăie; sistemele de ventilaţie din tavan şuieră. Se aud accese de tuse, conversaţii înăbuşite, zdrăngănitul unei roţi defecte a căruciorului cu băuturi, zgomotul ascuţit de închidere a uşii de la toaletă, copii mai mici şi mai mari care scot din când în când câte un ţipăt de protest justificat. Centura de siguranţă şi locul strâmt spun: Stai nemişcat. Aerul spune: Ascultă. Acum sunt mai mulţi pasageri adormiţi decât în orice alt moment al zborului. Unii se învelesc cu o jachetă sau cu o pătură; se retrag în carapace, ca nişte ţestoase. Alţii par să-şi etaleze vulnerabilitatea. Dorm cu feţele în sus, cu gura întredeschisă. Câte un braţ atârnă pe interval, ca şi cum ar spera că un străin va întinde mâna şi îl va prinde.

Veronica păşeşte legănat pe culoarul de la clasa întâi.

— Ceva de băut?

Vorbeşte într-o şoaptă melodioasă, ca să nu-i trezească pe cei adormiţi. Se uită în ochii tuturor celor care sunt treji, deoarece contactul vizual este un ingredient crucial pentru ca pasagerii de la clasa întâi să simtă că sunt speciali, că primesc lucrul pentru care au plătit.

Însă lui Mark îi aruncă o privire scurtă, nu mai mult. Femeia de lângă el cere o sticlă de apă.

— Desigur.

Apoi se întoarce să vadă ce fac bătrânul şi asistenta medicală. Atmosfera de pe acest rând a fost supărătoare încă de la plecare. E limpede că e genul de bărbat cu o avere exagerată, care l-a făcut să se aştepte ca toţi cei cu care se întâlneşte să-l slugărească. Mai devreme, Veronica a văzut-o pe asistentă plângând şi i-a strecurat o pungă cu alune, pe când bătrânul era la toaletă.

Veronica a fost tratată şi ea de multe ori ca o persoană de rang inferior, aşa că ştie ce gust amar îţi lasă o asemenea experienţă. Ştie că alunele prăjite nu vor alunga acel gust, dar speră ca gestul ei să îi spună femeii că nu e singură. Veronica nici nu mai ţine minte de câte ori s-a trezit ciupită sau plesnită peste fese. La fel şi cu bărbaţii care îi spun să zâmbească, de parcă felul în care îi sunt dispuse trăsăturile, sau dispoziţia ei, ar fi treaba lor, la naiba. I s-a întâmplat ca bărbaţii să se aplece spre ea când îşi încrucişează drumurile pe interval, aşa încât să se frece cu penisul întărit de şoldul ei. I se spune tot timpul „scumpo”, „drăguţo” sau „iubito”. Are acelaşi salariu ca Luis, cu toate că ea este stewardesa-şefă, iar el are o experienţă de numai şase luni în domeniu. S-au uitat pofticios la ea bărbaţi care pluteau într-o mare de votcă tonică, iar munca sa – care este impecabilă – i-a fost criticată de tot soiul de indivizi care păreau că nu fac altceva decât să caute o distracţie, ca să treacă timpul mai repede.

Veronica ştie, desigur, cum să se descurce în toate aceste situaţii. Faptul că nu le permite bărbaţilor s-o înjosească, că îşi trimite lumina direct asupra lor, este, poate, cel mai mare talent al său. Îi pare rău de femeile care par să nu deţină anume această artă. Asistenta medicală este, clar, una dintre ele.

Veronica îşi aranjează fusta în vreme ce se întoarce în chicinetă. E uşor bulversată – nu-i stă în fire să cugete asupra aspectelor neplăcute ale meseriei sale. Trebuie să-şi revină. Dar când închide ochii ca să se regrupeze, îi vede pe cei ai lui Mark. Plini de licăriri şi scânteieri, au luciul acela al catifelei de un albastru-închis. Ochii lui au uluit-o în toaletă. Poate că acea frumuseţe neaşteptată e ceea ce a făcut-o să se cutremure. Ea îşi zisese că-i oferă lui frumuseţea sa; nu se aşteptase să primească şi ea, în schimb, frumuseţe.

Crispin e copleşit de o senzaţie pe care n-o poate identifica, pe care n-a mai avut-o de zeci de ani. Poate că din copilărie. Senzaţia pâlpâie în el, ca lumina unei lumânări reflectată pe pereţi. Lumina străbate coridoarele întortocheate şi întunecate dinăuntrul lui.

Crispin a crescut într-o căsuţă din Maine, fiind mijlociul din cei paisprezece copii ai familiei. În casa copilăriei sale nu erau coridoare. Două trepte, şi erai în bucătărie; încă două trepte, baia; alte două trepte, odaia principală. Crispin dormea într-un dormitor mic, împreună cu cei cinci fraţi. Cel mai mare era un tiran habotnic, care îl trântea tot timpul pe Crispin la podea, apoi îl încăleca şi citea cu voce tare din Biblie. Crispin, cu obrazul apăsat de podeaua aspră, răspundea cu înjurături mormăite. Vorbea atât de încet încât mama să nu-l audă, dar destul de tare ca fratelui său să i se înroşească urechile. Aceasta era amintirea asupra căreia revenea în rarele clipe în care se gândea la tinereţe. Ţintuit la podea, scuipând blesteme, în vreme ce fratele său predica furios.

Unde sunt acele coridoare? Sunt prost finisate, pline de praf, aparţinând unei case inferioare celor în care a locuit Crispin la maturitate. Întotdeauna a angajat decoratori şi s-a însurat cu femei cu un bun gust înnăscut. Crispin n-a reuşit niciodată să creeze el însuşi ceva frumos, dar recunoştea frumuseţea atunci când o vedea. Coridoarele lui aveau tapet frumos şi lambriuri. Erau luminate cu aplice şi candelabre fanteziste.

Lumina lumânării şi interiorul prost finisat îl tot aduc înapoi în Maine, înainte ca familia lui să aibă televizor, când şedeau cu toţii seara în jurul aparatului de radio, ascultând programul lui Jack Benny{20} şi