ştirile. Crispin se aşeza întotdeauna cel mai aproape de radio; vocea lină care vibra din difuzor era pentru el singura legătură cu viaţa din afara oraşului său, cartierului său, statului său înzăpezit, iar el voia cu orice preţ să plece de acolo. Şi-a dorit să plece din clipa în care a putut să lege cuvintele între ele. Cei mai mulţi dintre fraţii şi surorile sale aveau să se căsătorească cu iubitele şi iubiţii din liceu şi să lucreze la fabrica din localitate. Fratele care îl ţintuia mereu la podea a început o afacere de arhitectură peisagistică. Însă Crispin recunoştea o capcană atunci când o vedea. A găsit un internat, a trimis o cerere de înscriere şi a câştigat o bursă. A plecat de acasă la paisprezece ani şi n-a mai privit niciodată înapoi.

Lumina se unduieşte; poate că persoana care o ţine în mână e obosită. Paşii încetinesc. Năvala pare să se fi sfârşit. E o senzaţie de apăsare, care îl trimite pe Crispin înapoi la podea, strivit sub greutatea fratelui său.

Florida se uită la rândurile din jur. Oamenii se domolesc, îşi încetează activitatea. Avionul zumzăie pe o frecvenţă mai profundă, de parcă şi el ar fi intrat în faza de somn REM{21}. Florida simte cum se dilată în tăcere. Atenţia i se extinde, şi îngăduie gândurilor, sentimentelor ei să se desfăşoare. Se întreabă dacă Bobby s-a prins că ea a plecat mai departe decât la o petrecere de logodnă în New York City. Şi-a aruncat telefonul mobil într-un coş de gunoi din aeroport. Nu-i e frică de soţul ei, dar intensitatea lui e formidabilă, şi preferă să nu lase urme uşor de depistat. S-a măritat cu un bărbat cu un imens potenţial, care o făcea să ţipe de încântare în pat, dar a ajuns să trăiască cu un străin, ale cărui reacţii nu putea să le prevadă. Propria lipsă de discernământ e ceea ce o deranjează cel mai tare.

Ea a dat-o în bară, nu el. O întristează faptul că imensa experienţă, chiar şi dansurile-maraton cu bărbaţii, n-au făcut-o mai înţeleaptă. Crezuse multă vreme în teoria conform căreia devenea tot mai bună cu fiecare reîncarnare. Rămânea umană, şi cu defecte, însă era mai evoluată. Ştia cum merg treburile. Ştia ce contează. Ştia, de fiecare dată la un nivel mai profund, că ceea ce contează e iubirea. Însă tocmai iubirea a citit-o, a interpretat-o şi a plasat-o greşit în această viaţă. Florida aruncă o privire femeilor adormite de lângă ea. Femeia cu eşarfa albastră şi pantofii scumpi. Linda, cu părul blond căzut pe faţă, cu gura uşor întredeschisă. Arată ca o copiliţă. O copiliţă care poartă la rândul ei în pântec un copil.

Florida se imaginează dându-se cu rolele pe faleza şerpuită. N-are vreun plan pentru noua sa viaţă, dar are posibilităţi. Poate să se alăture unei trupe. Să facă muzică, alături de alţi oameni, o inspiră întotdeauna, şi are nevoie de inspiraţie. Ar putea să ghicească în cărţi de tarot. Nu e grozavă la ghicit, dar se pricepe cât de cât, şi clienţii pleacă întotdeauna de la ea cu satisfacţie şi revelaţii. Ea este cu adevărat atentă la persoanele aşezate în faţa sa, şi atenţia reală se găseşte greu. Florida se uită adânc în ochii lor şi găseşte bunătatea lor inevitabilă. Uneori, acea bunătate e o pietricică; alteori e un foc de artificii.

Mai greu de atins, totuşi fundaţia planului ei pentru California e iubirea. Nu neapărat pentru bărbaţi. N-o să se mai mărite. Refuză să se mai ciondănească, să mai aibă de-a face cu tăceri glaciale sau să mănânce broccoli pentru că lui îi place broccoli şi vrea ca şi ei să-i placă. De aici încolo o să iubească pur şi simplu pe oricine îi iese în cale, începând cu fata de lângă ea. Se va purta ca o mamă cu Linda, care are mare nevoie de aşa ceva, şi ca o bunică cu pruncul ei.

Când Linda i-a spus că iubitul ei e om de ştiinţă şi studiază balenele, Florida a avut o rară imagine a propriului viitor. Aproape întotdeauna călătoreşte prin trecutul său, dar din când în când are o viziune care se întinde înainte, precum cablurile de oţel ale unui pod suspendat, către un ţinut pe care încă nu l-a atins. Se vede pe sine, împreună cu Linda şi Gary, pe un vas în mijlocul unui ocean biciuit de rafale de vânt. În toate părţile, se văd orizontul jos şi valurile înspumate. Au mantale de ploaie şi pălării impermeabile de un galben aprins. Stau unul lângă altul, rezemaţi de balustradă, privind în aceeaşi direcţie. La vreo cincizeci de metri de vas e o balenă. Iese la suprafaţă, împroaşcă un jet de apă spre cer şi plonjează înapoi. Cei trei oameni se uită spre locul în care a dispărut, cuprinşi de o profundă încântare. Aşteaptă, şi nu-i deranjează să aştepte. După câteva clipe, parcă pentru a-i răsplăti, animalul, neverosimil de mare şi de frumos, face un salt în aer.

IANUARIE 2016

Sfâşierea plicului răsună violent în garajul tăcut. Foaia de hârtie e albă, groasă; Shay o despătureşte cu grijă.

 

Dragă Edward,

Sper că eşti bine şi rănile ţi se vindecă. Cu siguranţă Dumnezeu te-a binecuvântat, ţinându-te în viaţă.

Fiica mea, Nancy, era în avion cu tine. Era singurul nostru copil, şi moartea ei ne-a lăsat pustiiţi pe dinăuntru, pe tatăl ei şi pe mine. Era mare – avea patruzeci şi trei de ani, însă vârsta nu contează în inima mea. Era în continuare puiul meu, fetiţa mea roşcovană.

Era doctor – un medic strălucit –, însă hobby-ul ei era fotografia. Aş vrea să te rog ceva. Aş vrea să te rog să faci fotografii în numele ei. Ea fotografia tot ce se nimerea: pe colegele ei, asistentele medicale, pe pisica ei, Beezus (care trăieşte acum cu mine şi tatăl ei; pisica e la fel de distrusă ca şi noi), clădiri, peisaje, orice. Era pasiunea sa.

Mi-ar alina sufletul să ştiu