că faci fotografii în locul ei. Că aparatul de fotografiat n-a fost lăsat din mână, ci trecut mai departe. Sper că nu cer prea mult, dar mă gândesc că oricine face din când în când poze, nu? Nu te rog decât să faci asta într-un mod mai conştient.

Îţi doresc numai bine, Edward. Mulţumesc.

Cu drag,

Jeannette Louis

 

Shay ridică privirea din scrisoare, cu ochii mari.

— Doctoriţa din dosar.

Pustiiţi pe dinăuntru, îşi zice Edward.

— Alta? şopteşte ea.

Aceasta este scrisă pe hârtie de corespondenţă gri, de către soţul unei femei din avion. Moartea ei l-a lăsat singur cu cei trei copii ai lor. Îl roagă pe Edward să-i scrie fiecăruia în parte, spunându-i că a întâlnit-o pe mama sa în avion. Ştiu că probabil n-ai întâlnit-o. Cine face cunoştinţă cu străinii dintr-un avion? Dar copiii mei nu vor şti asta. Te vor crede. Te rog, spune-le că ţi-a spus ce mult îi iubeşte şi că ştie că vor fi bine. În scrisoarea către Charlie, adaugă că mama voia ca el să nu renunţe să citească. Spune-i micuţei să fie mereu dulce. Şi spune-i lui Connor că ea n-ar vrea ca el să renunţe la olimpiada de ştiinţe.

În plic e şi o fotografie. Shay o ridică. Trei copii de culoare, aşezaţi în ordinea înălţimii. Cei doi băieţi mai mari au pulovere în dungi, iar mezina are o rochie asortată, tot în dungi. Zâmbesc spre aparatul de fotografiat.

— Mierda{22}, zice Shay.

Edward îşi cuprinde în palme craniul, ca pe o minge de baschet, cu degetele răsfirate. Capul îi zvâcneşte.

— Încă vreo câteva şi ne oprim pe noaptea asta, zice Shay.

Edward ştie că ea vrea să citească mai departe sperând că pot să încheie într-o notă mai bună. Orice ar fi însemnând asta.

Următoarea scrisoare e de la o mamă a cărei fiică a murit în avion. Visul fiicei era să-şi onoreze moştenirea chinezească mergând pe Marele Zid. Te rog, Edward, îndură-te să împlineşti acest vis în numele fiicei mele.

Se dovedeşte că aproape toate scrisorile conţin nişte rugăminţi adresate lui Edward. În următoarea i se cere să scrie un roman. Cea de după îl imploră să se mute la Londra, preferabil într-un apartament cu vedere spre St. James’s Park. O mamă al cărei fiu visa să devină comediant vrea ca Edward să deschidă un club de stand-up în orăşelul lor din Wisconsin şi să-i dea numele tânărului mort.

Chipul lui Shay arată aşa cum îşi închipuie Edward că arată şi al său: copleşit de durere. Putem suporta asta? se întreabă, în sinea lui. Când vorbeşte, trebuie să-şi forţeze glasul ca să poată articula cuvintele.

— Câte scrisori crezi că sunt?

— Dacă şi cealaltă geantă e plină, atunci sute.

Shay ţine încă în mână fotografia celor trei copii în hăinuţe asortate.

— De ce nu ţi-au dat e-mail? De ce au trimis scrisori pe hârtie?

— Pentru că John mi-a dat acea adresă de e-mail obscură. E doar din cifre şi liniuţe. Ca să nu mă poată găsi niciun necunoscut.

— Vrei să-i spui lui sau lui Lacey că am găsit astea?

Edward îşi încleştează mai tare degetele în jurul capului.

— Crezi că sunt toate aşa? zice el.

Cumpără un aparat de fotografiat. Scrie scrisori copiilor care şi-au pierdut mama. Du-te în China, în Anglia, în Wisconsin.

— Sper că nu, îi răspunde Shay în întuneric.

Când Edward se îndreaptă, în sfârşit, spre pivniţă, e ora trei dimineaţa. Execută mecanic operaţiunile uzuale: se spală pe dinţi, stinge luminile, se vâră sub aşternuturi. Închide ochii din simţul datoriei şi din obişnuinţă. Nu mai are nicio nădejde să adoarmă; de câteva zile şi-a pierdut nădejdea. Dar, de cum închide ochii, îşi dă seama că ceva e diferit. Întunericul dinăuntrul lui are o nuanţă nouă; e mai bogat. E alunecos, precum catifeaua. Edward simte că se dezechilibrează; alunecă spre somn ca un copil coborând cu săniuţa coasta unui deal. N-a mai avut această senzaţie de la moartea familiei sale, şi e însoţită de o explozie de uşurare. Îşi zice, şi gândul e înceţoşat: scrisorile. Trebuie să fie scrisorile; nimic altceva nu s-a schimbat. N-are niciun sens, însă e prea obosit ca să se sinchisească. E prea uşurat ca să se sinchisească. Doarme şi simte, în vreme ce dispare, cum celulele sale freamătă în celebrare.

Visele din acea noapte par a fi nişte experienţe reale. Edward urcă pe un munte din cealaltă parte a lumii, apoi, din vârf, conversează pe Skype cu familia unei victime. Apoi stă în echilibru pe o stâncă năpădită de muşchi, împrăştiind cenuşa unui străin într-un pârâu din Oregon. Înoată într-un bazin de dimensiuni olimpice, încercând să bată un anumit record. Transpiră între cearşafuri, de mai multe ori. Se vede aplecat în rugăciune, o poziţie pe care n-a luat-o niciodată în viaţă.

A doua zi, Edward pribegeşte dintr-o clasă în alta, fără să audă nimic din ce i se spune. De mai multe ori,

Shay trebuie să-l prindă de cot şi să schimbe direcţia în care merge. O lasă să facă asta, dar îşi zice: N-are importanţă dacă stau la ora de engleză sau la cea de studii sociale.

În noaptea aceea, cei doi aşteaptă doar cincisprezece minute după ce s-au stins luminile în dormitor, înainte să traverseze peluza spre garaj.

După ce intră, Edward descuie lacătul genţii de voiaj.

— Cred că ar trebui să avem nişte reguli, zice atunci Shay.

— Reguli?

— Poate că ar trebui să citim doar zece scrisori pe noapte, sau timp de o oră, cam aşa ceva. Sunt… intense. Şi cred că, după ce am citit o scrisoare, ar trebui s-o luăm. Trebuie să lăsăm genţile aici, evident, însă pot băga ceva în ele ca să arate pline, după ce am citit un teanc. Vreau să ţin o evidenţă a scrisorilor, şi apoi putem răspunde la ele, dacă hotărâm s-o facem.

— Nu crezi că John o să observe?

— N-a deschis niciuna dintre ele. Bănuiesc că avea de gând să