Edward nu mai ascultă. Are deja braţul vârât adânc în geantă. Prinde între degete un plic şi îl trage afară.

Dragă Edward,

Astăzi, soarele a răsărit la 4.55, şi eu nu le-am văzut de o săptămână pe Linda sau pe Betsy. De mai bine de un an n-au mai fost văzuţi nicăieri altundeva în lume pui de balenă albastră. S-ar putea ca eu şi colegul meu să urmărim ultimele balene albastre în viaţă, şi e un gând care te mobilizează. Poate de aceea n-am coborât de pe vas după ultima călătorie. Se presupune că ar trebui să fac o pauză – să înmânez însemnările mele altui om de ştiinţă ca să le ţină la zi, în vreme ce eu mă uit la filme şi mănânc hamburgeri. Dar n-am vrut. Şi, dacă e să fiu cu adevărat sincer, mă tem că, dacă-mi iau ochii de la fetele astea, ar putea să dispară de-a binelea. Ceea ce e, ştiu, o prostie. Dar mi-am lăsat viaţa de pe ţărm să moară de când a murit Linda mea, aşa că singurul loc în care pot măcar să fiu de vreun folos este aici.

Oricum, Edward, sper că eşti bine. Mă bucur că am cui să-i scriu.

Cu cele mai bune gânduri,

Gary

— O, asta-i drăguţ, zice Shay, vădit uşurată. Bună, Gary.

— Bună, Gary, zice Edward.

Următoarea scrisoare îl roagă să meargă într-o casă din Alabama ca să ofere o îmbrăţişare mamei ţintuite la pat a unui bărbat din avion. Edward încearcă să se imagineze aplecat peste patul unei străine muribunde, fragile, şi cuprinzând-o în braţe. Când termină scrisoarea, i-o dă lui Shay. Ea a adus în garaj un carnet, ca să poată face însemnări şi apoi să treacă toate cererile într-un centralizator.

Următoarele două scrisori îi cer lui Edward să preia vocaţia persoanei decedate: ar trebui să devină asistent medical, apoi violonist. O femeie îi cere să se roage pentru soţul ei în fiecare seară, înainte de culcare. Această scrisoare e însoţită de psalmi copiaţi de mână, pe care presupune că ar trebui să-i citească, de asemenea, înainte de culcare.

— Nu poţi să faci atâtea lucruri, zice Shay.

— Poate că aş putea, totuşi?

La mijlocul fiecărei scrisori, Edward îşi zice: Trebuie să fac asta. Trebuie să cânt la vioară. Trebuie să zâmbesc mai mult. Trebuie să învăţ să pescuiesc. La sfârşitul fiecărei scrisori are senzaţia că deja a eşuat.

Dragă Edward,

Mama te-a întâlnit de curând în Wisconsin. Se pare că v-a dus cu maşina pe tine şi pe unchiul tău. A vrut ca eu şi fraţii mei să mergem cu ea la audiere, dar am spus toţi că suntem ocupaţi. Cred că acum suntem, pur şi simplu, programaţi să-i spunem „nu”, indiferent despre ce este vorba, ca pedeapsă pentru aşa-zisele păcate comise în timpul copilăriei noastre.

Fratele meu mai mic e la dezintoxicare, aşa că el chiar avea un pretext legitim. Ce făceam eu în acea după-amiază? Citeam din William Blake. Îmi torturez mama făcând-o să-mi plătească al doilea doctorat în poezie. Îi spun că e vina ei, de vreme ce ţine tot timpul conferinţe despre importanţa vitală a artelor, cu toate că ceea ce vrea ea să spună, de fapt, e că trebuie considerate nişte hobby-uri pentru bogătaşi, nu profesii vocaţionale pentru propriii copii.

Când citesc poezie, uit de amândoi părinţii, şi asta am încercat să fac în după-amiaza audierii. Încerc să uit de accident, încerc să uit că mă trag din două fiinţe umane distrugătoare. Dar m-a deranjat ideea că ar fi trebuit să fiu în acea maşină când ai urcat tu în ea, pentru că ar fi trebuit să-mi însoţesc mama în vârstă la acel gen de eveniment. De asemenea, ştiu că eşti ultima persoană care l-a văzut pe tata în viaţă, presupunând că ai trecut pe lângă locul lui sau l-ai văzut în scaunul cu rotile, în aeroport. E o oarecare poezie în ideea de a împărtăşi prezenţa ta.

Probabil te întrebi de ce ţi-am trimis această scrisoare. De când a murit tata, m-am silit să scriu câte ceva în fiecare zi. Vreau să fac lucruri, nu doar să le studiez. În mod ideal, scriu câte un poem, însă în zilele rele scriu corespondenţă. Şi azi ţi-am scris ţie, ca să unesc punctele vii dintre mine, mama, tata şi tine.

Toate bune,

Harrison Cox

— O să-i spui doamnei Cox că fiul ei ţi-a scris? zice Shay după ce citeşte şi ea scrisoarea.

Edward clatină din cap. Această scrisoare intră într-o categorie diferită, din care face parte şi secretara şcolii, care i-a spus că hrănise aligatori când era mică, sau partenerul de laborator al lui Edward, care i-a spus că atunci când va fi mare, vrea să fie cântăreţ de operă. Acestea sunt secrete, confesiuni şi, prin urmare, sacre. Le va ţine ascunse de ochii lumii.

Edward se uită lung în geanta de voiaj, cu ochii înceţoşaţi, când Shay îi zice:

— Gata. Trebuie să ne oprim. Am citit mult mai mult de zece scrisori.

Când o ajută să se ridice în picioare, Edward observă că vârfurile degetelor ei sunt pătate de cerneală. Se simte mai bătrân, sau mai greoi, decât atunci când a intrat în garaj, iar Shay pare şi ea schimbată, într-un fel pe care nu l-ar putea descrie. Ies împreună din încăpere şi duc cu ei în noaptea întunecată toate cuvintele pe care le-au ingerat.

— N-am crezut că o să rezişti atât de mult, spune doamna Tuhane, adresându-se imaginii din oglindă a lui Edward.

Edward tocmai s-a aşezat pe banca de antrenament. Cuvintele ei îl surprind, pentru că, din câte îşi aminteşte, e prima oară când antrenoarea îi spune şi altceva în afară de instrucţiuni. Ar vrea ca Shay să fie acolo să-i traducă, pentru că, deşi i-ar plăcea să răspundă cum se cuvine acestui comentariu, n-are nici cea mai