— Ăăă, la ce? zice.

— Am crezut că o să renunţi, o să fugi bocind înapoi la director, că e prea greu. Aş fi făcut pariu că o să te duci în sala de studiu înainte să treacă două săptămâni de când ai pus piciorul aici.

Edward scutură din cap, încă nedumerit.

— Dar asta nu-i obligatoriu?

Doamna Tuhane adaugă o placă mică de metal la fiecare capăt al barei pe care Edward e pe cale s-o ridice.

— Îţi fac un compliment, puştiule. Te ţii de treabă de câteva luni. Eşti mai tare decât credeam. Şi devii tot mai puternic.

Edward îşi priveşte în oglindă trupul slăbănog.

Ea pare să-i citească gândurile şi se încruntă.

— Nu contează că nu vezi muşchii. Nu dau o ceapă degerată pe ce poţi vedea. Ţi-ai modificat circuitele din creier. Poţi ridica din poziţia culcat cincizeci de kilograme. Eşti mai puternic în mod obiectiv. Acum, gata, nu mai pierde timpul.

Edward se lasă pe spate pe bancă şi îşi încleştează palmele în jurul barei. Înainte de şcoală, a citit câteva scrisori pe care le-a adus pe furiş în pivniţă. Una era de la o doamnă în vârstă din Detroit, care spunea că unul dintre cei douăzeci şi şapte de nepoţi i-a murit în accident şi că el fusese întotdeauna, în taină, preferatul ei. Se întreba dacă nu cumva toţi pasagerii din acel avion fuseseră, pur şi simplu, într-un fel sau altul, prea buni pentru acest pământ. Se întreba ce crede Edward despre acea teorie.

— Împinge, zice doamna Tuhane, şi el ridică bara.

Altă scrisoare era de la o femeie care susţinea că l-a sărutat pe obraz, la Washington, în faţa sediului NTSB, în ziua audierii, cu toate că el nu-şi aminteşte să-l fi sărutat cineva în acea zi. Alta era de la o mamă care spunea că îi pare rău că şi-a tot criticat fiica. I-am spus că trebuie să înceteze să mănânce carbohidraţi sau că părul îi stătea rău. Acum mă gândesc, ce treabă aveam cum arată? Urma un şir de scrisori conţinând solicitări care păreau nepotrivite.

Te rog să nu iroseşti niciun minut, să nu iroseşti acest dar care ţi-a fost făcut.

Ai grijă să ai o viaţă plină de înţeles.

Trăieşte fiecare zi în amintirea celor care au murit.

Acestea sunt scrisorile care îi plac cel mai puţin lui Edward – cele în care i se spune cum să-şi trăiască viaţa.

— În plus, zice doamna Tuhane, la vârsta ta, metabolismul e un cuptor aprins. Prezic că, dacă vei continua să ridici greutăţi cu aceeaşi regularitate, o să pui zece kilograme de muşchi până în ultimul an de liceu. Las-o jos acum, încet.

Edward coboară bara pe piept. Se vede peste trei ani, cu pieptul mai lat şi membrele mai groase. Se gândeşte la scrisorile nedeschise din genţile de voiaj – cu numele său trecut pe fiecare dintre ele – şi mişcă bara în sus şi în jos, până când îl doare tot trupul.

La cină, Edward observă că mătuşa şi unchiul par retraşi în ei. Nu ştie unde îşi ţine Lacey somniferele, dar ar dori să găsească flaconul şi să le arunce pe toate în vasul de toaletă. Ar vrea să-i spună: Trebuie să-ţi câştigi somnul. Chiar dacă ştie că el nu şi l-a câştigat; scrisorile i-au oferit somnul pe tavă.

Loialitatea nerostită e faţă de John, care pare distrat şi îşi verifică de două ori telefonul în timpul mesei, un obicei pe care Lacey îl urăşte. Soţia lui mijeşte ochii şi se concentrează asupra lui Edward când le povesteşte că a avut o zi inactivă la muncă, ceea ce înseamnă că a petrecut o oră în plus cu nou-născuţii.

— Ai mirosit vreodată un nou-născut? îi zice lui Edward.

— Cred că nu.

— Va trebui să vii cu mine la spital într-o zi să miroşi unul. E absolut minunat.

Am prea multe scrisori de citit, îşi zice el, şi se înclină în mod imperceptibil spre unchiul lui. Dacă acum Lacey e puternică şi învăluită în mantia curajului mamei lui, cum rămâne cu soţul şi nepotul ei?

— Aşa e, zice John cu înflăcărare, dar cu câţiva timpi prea târziu, chestia cu mirosul nou-născuţilor.

Edward şi Lacey se uită la el, iar chipul lui John e cuprins de o expresie de îngrijorare. Edward, care e sensibil la dorinţe şi la zonele de timp amestecate, poate să-i poziţioneze pe toţi trei în acest moment ciudat. Lacey se uită ţintă la soţul ei, ca şi cum ar fi lovit-o din greşeală. Ca şi cum el ar fi spus ceva ce ea sperase din tot sufletul să fi spus cu câţiva ani în urmă – când cea mai mare dorinţă a ei era să ţină în braţe pruncul lor –, însă această nouă versiune a ei nu mai are nevoie, aşa că percepe afirmaţia ca pe o trădare. John, pierdut şi panicat, se uită la Lacey şi la Edward, zicându-şi: Dumnezeule mare, am făcut-o de oaie? Iar Edward, care trăieşte în interiorul corespondenţei din garaj, ceea ce înseamnă că trăieşte în interiorul întrebărilor şi dorinţei asurzitoare de răspunsuri, simte fiecare atom din vulnerabilitatea lor comună şi se întreabă dacă vreunul dintre ei va fi bine.

Când Edward iese din casă, după cină, o găseşte pe Besa aşteptându-l pe alee.

— Oh. Bună, zice el.

— Vreau să ştiu ce puneţi la cale, tu şi fiica mea.

E frig, dar niciunul dintre ei nu poartă palton.

— Am avut în ultima vreme o grămadă de teme pentru acasă, zice el şi tremură.

— Nu mă lua de proastă, mi amor.

Besa i-a spus întotdeauna mi amor, însă în ultimul an Edward a simţit că e puţin mai rece faţă de el. Acum el e mai înalt, şi pe faţa ei se citeşte iritarea când trebuie să-şi întindă gâtul ca să se uite la el. Shay i-a spus o dată că mama ei iubeşte toţi copiii, dar n-are