Încearcă să-şi ia un aer care să inspire încredere.

— Ar trebui s-o întrebi pe Shay, Besa.

Ea îl priveşte pe sub sprâncene.

— Ştii că am făcut-o deja. Crezi că aş veni mai întâi la tine?

Edward oftează. E de neconceput s-o mintă pe Besa. E limpede din fiecare trăsătură a chipului ei că îi cere să-i mărturisească adevărul. Încearcă să spună ceva care cel puţin să fie adevărat.

— Lucrăm la un proiect. Încercăm să ajutăm oameni.

Ea îl fulgeră cu privirea, o expresie care o face să semene atât de mult cu fiica ei, încât Edward aproape că zâmbeşte.

— În toiul nopţii? Crezi că nu vă aud mişunând?

— Oh, zice Edward. Păi, proiectul…

— Te culci cu Shay?

Expresia lui trebuie să fi oferit un răspuns destul de concludent, pentru că expresia ei se îmblânzeşte de uşurare. Se apleacă în faţă şi îi pune palma pe obraz.

— Îmi pare rău, pobrecito. N-am vrut să-ţi provoc un atac de cord. Am temerile mele, dar sigur că m-am înşelat.

Edward nu-i în stare să vorbească, şi obrajii par că i-au luat foc. Besa râde şi îl prinde de braţ. Îl duce spre casa ei.

— Îmi pare bine că lucraţi la un proiect. E pentru şcoală, presupun? Shay trebuie să-şi păstreze notele mari ca să obţină o bursă. Un proiect, pentru puncte în plus, ar fi minunat. Nu-i nevoie să-i pomenim lui Shay de asta, nu-i aşa?

— Nu, mormăie Edward, în vreme ce ea îl conduce în casă.

Trebuie să rămână câteva minute în faţa scărilor, încercând să-şi controleze bătăile inimii şi temperatura, înainte să intre în camera lui Shay. E uşurat s-o găsească la birou, cu spatele la el.

— Tocmai termin una, zice, fără să se întoarcă.

El se aşază pe pat şi aşteaptă. Când se întoarce, îi dă un plic mare.

— Eşti bine? zice. Pari că te-ai pârlit la soare.

— Sunt bine. Câte răspunsuri sunt aici?

— Doar unul azi.

Nu putem ignora scrisorile de la sau despre copii mici, i-a spus ea în dimineaţa de după ce au deschis prima geantă de voiaj. Au căzut de acord ca ea să compună şi să scrie la calculator scrisorile, pe care să le semneze apoi Edward. Shay a început cu prima scrisoare pe care au citit-o, de la tatăl care îl ruga pe Edward să le scrie ceva în parte fiecăruia din cei trei copii ai săi. Ea a scris şi rescris acele trei scrisori timp de câteva zile. Nu pot să fac vreo greşeală, a zis. E important. Trebuie să spun lucrul perfect.

Edward scoate noua scrisoare din plic şi se uită peste pagină. Shay i-a scris unei călugăriţe din Carolina de Sud, care a spus că actul frumos al salvării lui Edward a împiedicat-o să părăsească Biserica.

— Ştiu că nu-i un copil, dar călugăriţa pare tare dulce, zice Shay. Şi e extrem de bătrână. Eşti de acord?

— Tu hotărăşti cine primeşte răspuns.

— Călugăriţa a zis că ştie că ai fost cu adevărat salvat de Dumnezeu, datorită felului în care îţi arăta părul în fotografiile din spital.

— Părul meu?

— Se pare că Iisus avea un păr negru, lucios, care părea ud, ca şi cum tocmai ar fi fost miruit. Şi părul tău arăta la fel.

— Părul meu părea ud? E dezgustător.

— Ea crede că asta dovedeşte că Dumnezeu te-a miruit şi, prin urmare, te-a salvat de la moarte.

Edward aproape că pufneşte în râs, dar nu-şi poate aduna forţa să împingă sunetul în sus pe gât şi afară din gură.

— O să chiulesc mâine de la şcoală, zice el. Lacey e la spital toată ziua, pentru nu ştiu ce curs, şi trebuie să parcurg restul scrisorilor. Simt că jumătate din timp nu pot respira.

— Bine, chiulesc şi eu.

El se aştepta la asta şi era pregătit.

— Dacă chiulim amândoi, o să sară în ochi. Am putea fi prinşi. Eu n-am aproape nicio absenţă, aşa că sigur nu păţesc nimic, dacă sunt singur. Şi apoi, tu trebuie să ai grijă cu notele.

Roşeşte când zice asta, amintindu-şi de acuzaţiile aduse de Besa mai devreme, pe alee.

Gropiţa din obrazul lui Shay se adânceşte, ceea ce rareori e semn bun. Faptul că el a plănuit o evadare pe cont propriu – fie şi una măruntă – o râcâie.

Edward îi înfruntă privirea. N-are de ales. N-are nimic împotriva şcolii în acest moment, însă e pierdere de timp. Timp pe care ar trebui să-l petreacă citind; fiecare scrisoare pare o pagină dintr-o carte pe care n-o va înţelege pe deplin decât atunci când va ajunge la sfârşit. Pare obligatoriu – într-un fel în care n-a mai fost nimic din viaţa sa – să citească fiecare cuvânt. Atenţia pe care o acordă scrisorilor pare să-l schimbe; Edward simte cum filamentele se adună laolaltă înăuntrul său, încercând să găsească o formă în care să poată fi în stare să se uite în ochii persoanelor din fotografii.

Avionul a străbătut două treimi din drumul spre Los Angeles. Pasagerii îşi lasă gândurile s-o ia înainte, căutând luminiţa de la capătul tunelului. Umerii se destind şi durerile de cap scad, pentru că mai multe ore la bord se aştern în urma lor decât în faţă. Speranţa revine, odată cu gândurile la logistică, închirieri de maşini şi persoanele cărora să le trimită mesaj în clipa în care roţile ating pământul.

Jane ridică privirea de pe ecran.

Tocmai a rescris o scenă în care doi roboţi se iau la bătaie, şi singura plăcere pe care a izbutit s-o stoarcă este schimbarea sexului roboţilor. Forţa feminină, îşi zice, dezgustată. Şi-a imaginat roboţii ca fiind ea şi Lacey. Surori, ceea ce înseamnă că se iubesc din toată inima, dar şi-au petrecut viaţa dându-şi târcoale şi tatonând aerul dintre ele cu lovituri bruşte. Jane e al şaptelea scriitor menţionat pe generic care lucrează la acest scenariu; poate suporta doar personalizând textul.

Uşa de la cockpit se deschide, şi Jane vede clar spaţiul