întunecat. O sclipire de geam şi un panou cu lumini care clipesc, punctate de manete, umărul copilotului. Pilotul, un bărbat cărunt cu mustaţă înspicată cu alb, îi zâmbeşte Veronicăi, spune câteva cuvinte pe care Jane nu le aude şi apoi intră la toaletă. Uşa se închide în spatele lui.

Jane îşi îndreaptă din nou atenţia spre ecranul laptopului, scrie trei replici, le şterge, încearcă din nou. Textul începe să se închege, îşi zice. Apoi ridică privirea, pentru că un ţipăt ascuţit umple brusc aerul. Jane îşi înalţă gâtul şi se uită în jur. Un bebeluş? Al meu? îi trece mai întâi prin minte. Apoi: Nu fi ridicolă; nu mai sunt bebeluşi. N-au nevoie de mine în felul ăsta.

— E vreun medic în avion?

Întrebarea e rostită pe acelaşi ton ascuţit şi, cu toate că pasagerii sunt acum în picioare, iar Veronica e pe intervalul dintre scaune, Jane reuşeşte să vadă că cea care a strigat era asistenta medicală, îmbrăcată în uniforma albă. E aplecată peste bătrânul de lângă ea. El arată groaznic, sau nu neapărat groaznic, dar cum nu trebuie. Pielea pare că i-a devenit de cauciuc – are ochii închişi şi e mai alb decât peretele avionului.

Jane ia mâinile de pe tastatură; fără să-şi dea seama, îşi apasă semnul din naştere. Apasă tare, ca şi cum ar fi un buton care va da ceasul înapoi, fie şi cu numai câteva minute.

— Rahat, zice Mark.

S-a tras un pic înapoi, aşa că e pe jumătate în spaţiul lui Jane. Acum stau amândoi în picioare, privind prin grupul de oameni spre asistenta agitată. Aceasta ţine încheietura mâinii bătrânului de parcă ar fi un instrument la care nu-şi dă seama cum trebuie să cânte.

— Arată rău, nu? zice Mark.

Vocea Veronicăi se aude prin difuzoare: lină, calmă.

— Două lucruri, doamnelor şi domnilor. Primul, vă rog să observaţi că semnul de legare a centurii este aprins. Ne aşteptăm la turbulenţe, aşa că vă rugăm să rămâneţi la locurile dumneavoastră. Al doilea, dacă este vreun medic în avion, poate să vină la clasa întâi?

Vreau să mă duc la băieţi, îşi zice Jane. Se vede năpustindu-se spre coada avionului, pe lângă bărbatul bolnav şi asistentă, lăsându-i întreg spaţiul lui Mark, care oricum pare că vrea să se tragă cât mai departe posibil de toată scena.

Apare o femeie îndesată, roşcată, cu un rucsac gri. Preia încheietura bătrânului de la asistentă şi îşi pune cealaltă mână pe gâtul lui, într-o parte. Aşteaptă, ca şi cum ar urma să primească veşti.

— Doamnă doctor? şopteşte Veronica.

Toţi de la clasa întâi privesc. Asistenta, rămasă fără nimic de care să se ţină, pare nefericită.

În cele din urmă, femeia roşcată aşază braţul peste pieptul bătrânului. Se ridică. Îi vorbeşte calm Veronicăi, însă vocea i se aude până departe.

— E mort.

— Mort? icneşte Veronica. Sunteţi sigură?

— Da.

Jane se prinde de spătarul scaunului din faţa sa, pentru că şi-a pierdut echilibrul. E un mort de partea cealaltă a intervalului. Singurele cadavre pe care le văzuse erau cele ale părinţilor săi, dar asta acum douăzeci de ani, şi fusese pregătită de diagnosticele cumplite şi de declinul lor vizibil. Cadavrele lor au fost în coşciuge. Mama era dată cu rujul ei preferat, roz, şi stătea culcată cu mâinile încrucişate pe talie.

Trece o clipă până să-şi dea seama că Mark s-a agăţat de un scaun din partea cealaltă a intervalului, şi Veronica pare că se clatină în faţa ei. Se aude alt ţipăt ascuţit, însă asistenta este pe scaunul ei, tăcută ca o piatră. Bătrânul e lăsat într-o rână pe scaunul lui.

— Turbulenţă, strigă cineva, şi pentru o fracţiune de secundă Jane se bucură că ceea ce se întâmplă nu e în trupul ei, pentru că dacă zdruncinătura, înclinarea şi înceţoşarea acestea s-ar petrece doar înăuntrul ei, ar însemna că ceva a luat-o cu totul razna.

IANUARIE 2016

Dimineaţa, Edward se preface că se duce la şcoală. Ia micul dejun cu mătuşa şi unchiul. Foloseşte baia de la etaj, aşa că poate să verifice dacă unchiul a dormit în camera copiilor. Cearşafurile sunt şifonate şi un roman gros – Last of the Breed de Louis L’Amour – e pe noptieră. Edward clipeşte în faţa acestei scene şi, pentru o clipă, patul şi scrisorile şi lacul de dincolo de fereastra cu geamuri transparente par toate la fel, ca un şir de cărţi pe un raft. De aceeaşi greutate şi densitate. De ce ar trebui unul dintre lucrurile astea să-l facă fericit sau nefericit? Sunt neutre. Paturile sunt făcute ca să se doarmă în ele. Scrisorile, ca să fie citite. Devin fie zen, fie mai deprimat, îşi zice.

O aşteaptă pe Shay pe trotuar, ca de obicei. Face cu mâna spre Besa, apoi o porneşte împreună cu Shay pe stradă. Fata arborează expresia ei trufaşă şi nu spune mare lucru, dar el ştie că la şcoală îi va acoperi absenţa.

— Mulţumesc, zice el când ajung la colţ.

— Va trebui să-mi arăţi tot ce citeşti, evident.

— Evident.

Se uită după Shay până când traversează două laturi ale intersecţiei. Apoi intră în pădurea care se întinde în spatele caselor de pe strada sa. Ştie că John şi Lacey pleacă acum de acasă şi poate să se întoarcă neobservat pe acest traseu.

Când erai mic şi ne-ai vizitat, tu şi Jordan v-aţi jucat acolo, i-a spus odată mătuşa despre pădure. Ţi s-a părut minunată, pentru că nu mai fuseseşi niciodată într-o pădure adevărată. Edward nu-şi aminteşte asta, dar pe când păşeşte peste rădăcini, încearcă să se vadă pe sine şi pe Jordan ca pe doi băieţaşi alergând în jurul trunchiurilor groase. Jordan e în frunte, şi Eddie îl urmează, râzând. Cei doi băieţi examinează mai întâi un gândac în noroi, apoi găsesc două beţe mari şi se prefac că sunt săbii.

Edward se opreşte când ajunge la gardul viu lipit de garaj. Nu pune sub semnul întrebării apariţia băieţilor din faţa sa. Are impresia că imaginaţia sa, alimentată, poate, de conţinutul scrisorilor, s-a ciocnit în ultima vreme de