realitate. În visările sale cu ochii deschişi, îl vede adesea pe Gary, cu barba lui blondă înspicată, făcând însemnări pe puntea vasului de cercetare. În sala de sport, acum câteva zile, lui Edward i s-a părut că l-a văzut în oglindă pe Benjamin Stillman ridicând greutăţi. Militarul era în uniformă, cea pe care o purta în avion. Ridica din picioare o greutate enormă. Părea atât de real, încât Edward aproape că a scăpat din mână gantera. S-a răsucit, în vreme ce doamna Tuhane se răstea la el:

— Adler, fii atent!

Dar, fireşte, nu era nimeni acolo.

Edward se uită la Jordan, care pare să aibă în jur de nouă ani. E acelaşi băiat care a sărit de pe capota unei maşini ca să se dea mare în faţa lui Shay. Părul lui negru, întotdeauna rebel, ţâşneşte în toate direcţiile. Lui Edward nu-i este greu să-şi amintească fiecare plan al feţei fratelui său, chiar dacă feţele şi vocile părinţilor lor sunt când mai clare, când mai înceţoşate. Nu ştie de ce Jordan rămâne perfect vizibil, în vreme ce părinţii se estompează, dar poate că asta se întâmplă pentru că întotdeauna l-a considerat pe fratele său ca pe o parte din el însuşi. Sunt de nedespărţit, chiar şi acum. Edward zâmbeşte, pentru că îl vede pe fratele său zâmbind spre sabia din mână.

O întrebare îi apare în minte: Ce pot să fac pentru tine?

Şi numaidecât i se pare ciudat că nu i-a dat prin cap mai devreme, că a fost nevoie de o avalanşă de scrisori de la necunoscuţi ca să-i dezvăluie această posibilitate. Lacey l-a sărutat pe obraz pentru sora ei, cea ce înseamnă cu siguranţă că şi Edward poate face ceva pentru fratele său. Poate să ia la nimereală o zi – astăzi? – şi să îşi zică: Dacă Jordan ar fi aici, ce ar vrea să facă?

Edward nu prea ştie de unde să înceapă, dar i se face iarăşi foame, aşa că hotărăşte să înceapă cu mâncarea. Se strecoară prin gardul viu şi se uită dacă maşinile lui John şi Lacey au dispărut, înainte să se îndrepte spre bucătărie. Poate să mănânce aşa cum ar alege fratele său, ceea ce înseamnă că mâncarea pe care Edward o duce în garaj este aproape aceeaşi cu ultima masă a lui Jordan în avion: morcovi feliaţi, un borcănel cu sos de mere şi un sendviş cu humus.

Când deschide uşa garajului, o voce zice:

— Cum, mie nu mi-ai adus nimic de mâncat? Ce nepoliticos.

Shay şade cu picioarele încrucişate pe podeaua de ciment, lângă genţile de voiaj.

— Nu te înfuria, zice. N-o să avem necazuri, îţi jur. Dacă trebuie, o să mint de îngheaţă apele.

Edward se încruntă, dar asta numai ca să-şi arate scepticismul. Nu-i furios.

— Şi apoi, zice ea, o să citim de două ori mai mult împreună.

El se aşază alături şi-i zice:

— Dă-mi o scrisoare.

Shay trage fermoarul celei de-a doua genţi, din care au parcurs deja aproximativ două treimi. Are alături centralizatorul, ca să noteze diferitele cereri.

Citesc amândoi câteva minute, apoi Shay zice:

— Să nu-mi spui că nu te-ai bucurat să mă vezi.

— Mă bucur întotdeauna să te văd, răspunde el, sincer.

Deschide dosarul, ca şi cum ar vrea să compare scrisoarea pe care tocmai a citit-o cu fotografia unei victime. În realitate, nu vrea decât să arunce o privire pe fotografia lui Jordan. Lui Edward i se pare posibil să fi luat hotărârea de a rămâne azi acasă, de a fi aici, datorită lui Jordan. Fratele său cu siguranţă ar fi tras chiulul. Motivaţia complet formulată a urmat, pur şi simplu, acţiunea. Ce ar face Jordan? Ce pot face pentru Jordan? Are vârsta pe care o avea fratele său când a murit, şi Edward simte – speră – că a intrat, într-un nou mod, pe orbita fratelui său.

Citeşte o serie de scrisori cu mai multe solicitări despre cum să-şi trăiască viaţa. Împlineşte-ţi orice vis. Fiul meu se temea de eşec, de aceea nu a cântat niciodată într-o trupă. Nu te teme să-ţi asumi riscuri.

Fiica mea era leneşă şi şi-a amânat visurile pentru că a crezut că are tot timpul din lume. Apoi a urcat într-un avion ca să-şi viziteze sora în Los Angeles. Mi-a spus că după călătorie se va apuca serios de lucru. Gândeşte-te cât de mult trebuie să-ţi simtă lipsa mama ta şi fă-o să se mândrească cu tine.

Îmi pare rău că bat câmpii – am dat iama în sticlele de Jack Daniel’s –, dar domniţa mea era iubirea vieţii mele şi făcea cursuri de patiserie, pentru că avea talent la asta. Mi-aş dori să fi putut gusta din gogoşile făcute de ea. Erau fantastice, nu alta. Dă-ţi seama care este talentul tău, Edward Adler, şi apoi uimeşte lumea. Îi datorezi asta domniţei mele.

De obicei, pentru Edward aceste scrisori sunt ca o povară care îi striveşte pieptul. Însă astăzi, în vreme ce mănâncă sendvişul fratelui său, cu Shay alături, simte o doză din energia rebelă, frenetică, a lui Jordan. Jordan era mereu în căutarea ocaziei de a spune: La dracu’, nu. Sfidând aşteptările tatălui lor şi orele la care trebuia să fie acasă, refuzând ceva ce toată lumea accepta. Edward n-a avut niciodată acea înclinaţie, dar acum simte că o asimilează odată cu humusul. La dracu’, nu? îşi zice, şi e prima dată când se gândeşte la asta ca la o opţiune. La dracu’, nu, le răspunde celor care îi spun cum să trăiască.

Îşi scoate telefonul din buzunar şi îi scrie un mesaj doamnei Cox. Îmi pare foarte rău, dar n-am citit cartea despre investiţii. Am încercat, însă subiectul nu mă interesează, aşa că n-am putut. Totuşi, lui Shay şi mie ne-au plăcut foarte mult biografiile pe care le-aţi trimis. Sper că nu sunteţi dezamăgită.

Când trimite mesajul, Edward răsuflă imediat uşurat. Încă de când a primit-o, se simţise vinovat de tăcerea sa în privinţa cărţii. Scoate din geantă altă scrisoare.