Mama a murit acum mult timp, după o luptă cu depresia, şi fratele meu, Mark, chiar dacă s-a prăbuşit cu avionul ăla nenorocit, ar fi murit şi el în cele din urmă tot de depresie. Tot ce am ştiut întotdeauna a fost că eu n-o să dispar aşa, şi iată de ce fac surf şi fumez şi nu posed nimic ce nu încape în dubiţa mea. Dacă nu iubesc un lucru, nu-l păstrez.

Mark mi-a lăsat prin testament toţi banii lui, cu toate că n-am vorbit de trei ani, ceea ce a fost un soi de înjurătură la adresa felului în care am ales să-mi trăiesc viaţa. Voia să pună şaua pe mine cu milioanele lui – după ce-i plătesc datoriile ridicole –, aşa încât să trebuiască să cumpăr o casă şi un Mercedes şi nişte vaze fiţoase ca să-mi umplu rafturile goale. Voia să fiu ca el, ceea ce înseamnă doar bogat şi nefericit şi întotdeauna cu datorii pe cardul de credit, dar nu am de gând să fac asta. O să dau de pomană tot mormanul lui afurisit. Şi banii de asigurare. Mă rog, după ce repar cauciucul din spate, stânga, al dubiţei mele şi-mi cumpăr o placă de surf nouă.

Iubita mea e budistă şi întotdeauna le spune „mulţumesc” plajei şi valurilor şi asfinţitului. Mie mi se părea totul o mare vrăjeală, dar îmi place s-o ascult vorbind. M-am pomenit eu însumi mulţumind o dată sau de două ori unui copac. Am hotărât că, şi dacă-i vrăjeală, e din soiul bun.

În fine, îmi spune să-i mulţumesc lui Mark, pentru că moartea lui m-a eliberat pe deplin încă o dată. M-a făcut să-mi dau seama cât de importantă e viaţa pe care am ales-o. Dar cred că, în loc de asta, o să-ţi spun mulţumesc ţie, puştiule. Mulţumesc pentru că primeşti această scrisoare. Mulţumesc pentru viaţa ta şi pentru că eşti cel care a fost salvat.

Am pus aici un cec pentru banii pe care i-am primit prin testament şi de la asigurări. Vreau să-i iei tu. Poţi să-i păstrezi sau să-i dăruieşti, după cum pofteşti. Nu-mi pasă ce faci. Îi meriţi, prietene, după toate prin câte ai trecut. Şi mie nu-mi folosesc la nimic.

Aşadar, mulţumesc şi pace, frate.

Jax Lassio

Timbrul de pe plic arată că scrisoarea a fost expediată cu doi ani în urmă, şi e acolo un cec pe numele lui Edward Adler, pentru suma de 7.300.000 $.

— Ăă, face Edward.

— Ce-i?

Shay îi ia scrisoarea din mână. Citeşte repede şi rămâne cu gura căscată.

El cercetează hârtia dreptunghiulară şi cifrele scrise pe ea.

— Ridică-l la lumină, zice Shay. Întotdeauna fac asta în filme. Habar n-am de ce.

Edward ridică braţul. Încadrat de fereastră, cecul e tot un cec, cu acelaşi număr imposibil de zerouri.

— Dumnezeule mare, zice Shay. Dumnezeule mare. Crezi că e o glumă?

— Nu.

Edward deschide dosarul şi găseşte fotografia lui Mark Lassio. Zâmbetul larg, arogant al bărbatului îl face să arate ca genul de persoană care se aşteaptă să fie pe copertele revistelor. Edward îşi aminteşte că Mark a ieşit din toaletă înaintea stewardesei. Nu zâmbea larg, dar părea mulţumit, ca şi cum ar fi fost vorba despre un alt articol dintr-o revistă, ca şi cum ar fi fost acolo unde voia să fie. Dezgustător, i-a spus Eddie lui Jordan. Cum se poate ca acum Edward să fie într-un fel legat de bărbatul acela şi de fratele lui?

— Nici măcar n-ai nevoie de aceşti bani, zice Shay, în spatele lui. E o nebunie.

A doua zi după-amiază, când în difuzoare răsună vocea directorului, care-l cheamă în biroul lui, Edward presupune că directorul Arundhi şi-a dat seama că a chiulit. Mergând pe coridoare, Edward se uită după Shay, vrând să-i spună că e vina ei; ei sunt „la pachet”, aşa că dubla absenţă a sărit în ochi şi au fost prinşi.

Directorul Arundhi îl întâmpină în uşă. În mână i se leagănă într-un unghi ciudat, ca şi cum ar fi o ţigară, o stropitoare, iar costumul lui arată de parcă ar fi dormit în el.

— Ce s-a întâmplat? zice Edward.

Trebuie să fie mai mult decât faptul că a chiulit; directorul arată ca o cusătură care s-a destrămat.

— Trebuie să fie un virus. Şase ferigi au murit în ultimele trei zile. Şase. Am îndepărtat plantele afectate, zice directorul şi arată spre un loc gol de pe pervaz.

A dispărut şi unul dintre ghivecele atârnate.

— Sper că asta va pune capăt răspândirii. Nu văd semne de boală la celelalte.

Se uită la Edward, cu un aer pierdut.

— Tot ce pot face e să am grijă de cele rămase.

— Pot să vă ajut?

— Da.

Directorul Arundhi pare că n-o să mai spună nimic, ca şi cum nici n-ar mai fi nevoie de precizări, după ce i s-a promis ajutorul.

— Cum? întreabă Edward.

— Aş vrea să iei acasă laba-cangurului. Nu ştiu de unde a pornit virusul. Casa mea, ca şi biroul, ar putea fi infestată. Te rog, ia-o cu tine acasă, doar până ce le însănătoşesc pe celelalte.

Edward se uită la feriga bătrână din colţ, instalată comod în ghiveciul ei de un galben viu. E planta cea mai veche şi preferata directorului Arundhi.

— Dar dacă o omor?

— Am încredere în tine, Edward, zice directorul. Am încredere deplină în tine.

Când Edward ajunge acasă, aranjează un loc în pivniţă pentru ghiveciul galben. Îl pune pe o măsuţă pliantă, direct sub fereastra care are cea mai bună lumină. Lângă ferigă se află o pungă cu îngrăşământ şi un tub de spray plin cu apă la temperatura camerei. Edward verifică solul şi stropeşte frunzele.

Shay ţopăie de colo colo, în cealaltă parte a pivniţei.

— Încă încerc să mă liniştesc, zice, când el o priveşte. Şapte milioane de dolari.

— Ştiu, zice el.

— Am căutat pe Google şi se pare că poţi încasa un cec vechi de doi ani, câtă vreme banii sunt