Memphis sau la New Orleans, care auzise de Jenny Lind nu pentru că ar fi auzit de Mark Twain şi Mark Twain vorbise frumos despre ea, ci pentru acelaşi motiv pentru care Mark Twain vorbise frumos despre ea: nu pentru că ea cânta cântece, ci pentru că le cânta în Vestul de demult în zilele de demult, şi bărbatul căruia i se permite prin afirmare publică să poarte un pistol făţiş la cingătoare este o parte de neînlocuit din visul din Missouri şi din Yoknapatawpha, dar niciodată de Duse sau de Bernhardt sau de Maximilian al Mexicului, cu atât mai puţin să fi ştiut dacă împăratul Mexicului ar fi avut sau nu o nevastă (spunând – gazda – „Vrei să spui că ea a fost una dintre ele? Poate chiar nevasta împăratului ăstuia?” şi tu: „De ce nu? N-a fost şi ea o fată din Jefferson?”) – să stea acolo în picioare în acea încăpere mică şi prea încălzită şi străină, încrâncenată de grăsimea friptă acolo, printre registre şi cronici, murmurul fără moarte al numelor sublime şi fără moarte şi al feţelor nemuritoare, feţele omnivore şi nesătule şi pentru veşnicie nemulţumite; demon-călugăriţă şi înger-vrăjitoare; împărăteasă, sirenă, Erinie: dar şi Mistinguette, invincibil posedată de o jumătate de secol de ani în plus decât cele trei duzini sau aşa ceva pe care şi le afirma şi cu care se mândrea, şi tu puteai să alegi de aici, care anume era ea – nu care ar fi putut să fie, nici măcar ar fi fost cu putinţă să fie, ci era; atât de vastă, de nelimitată în capacitate este imaginaţia omenească să risipească şi să ardă până la capăt rămăşiţele şi resturile faptelor şi probabilităţilor, lăsând doar adevărul şi visul – pe urmă pierind, şi tu eşti iarăşi afară, în soarele fierbinte al amiezii: târziu; ai pierdut şi aşa prea mult timp: ca să scormoneşti îndărăt prin semnele drumului şi pompele de benzină ca să ajungi îndărăt la o şosea pe care o cunoşti, îndărăt în Statele Unite; nu că ar mai avea vreo importanţă, pentru că ştii iarăşi acum că nu mai există timp: nici spaţiu: nici distanţă: o zgârietură fragilă şi fără rost, aproape lipsită de vreo adâncime pe o foaie de sticlă bătrână, de-abia transparentă, şi (tot ce aveai de făcut era să priveşti o vreme la ea; tot ce ai de făcut acum e să-ţi aminteşti de ea) este vocea limpede şi nedepărtată, ca şi cum ieşind din firele delicate de antenă ale radioului, mai departe decât tronul împărătesei, decât insaţietatea superbă, chiar dacă balansoarul matriarhal, liniştit legănându-se, dincolo de intruziunea uriaşă, instantanee, din vremea de demult, de demult: „Ascultă, străinule; aceasta am fost eu însămi: asta am fost eu”. Scena întâi

Interior. Închisoarea. Ora 10,30 a.m. Doisprezece martie.

 

Sala cea mare, „la comun”. E la etajul al doilea. O uşă greu ferecată la stânga e intrarea spre întreg sistemul de celule, care – celulele – sunt indicate de un şir de uşi de oţel, fiecare cu propria fereastră mică, individuală, cu gratii, de-a lungul peretelui din dreapta. Un coridor îngust la capătul cel mai depărtat al peretelui din dreapta duce spre alte celule. O singură fereastră mare cu gratii grele în peretele din fund răspunde jos în stradă. E mijlocul dimineţii unei zile însorite.

Uşa din stânga se deschide cu un zgomot greoi al broaştei de oţel şi se trage îndărăt şi spre afară. Intră Temple, urmată de Stevens şi de Temnicer. Temple şi-a schimbat rochia, dar are mai departe haina de blană şi aceeaşi pălărie. Stevens e îmbrăcat exact ca în Actul al II-lea. Temnicerul este un paznic tipic de oraş provincial, în cămaşă şi fără cravată, ducându-şi cheile grele pe un inel mare de fier care i se leagănă peste picior, aşa cum un fermier îşi poartă cu el lanterna, să spunem. Trage uşa după el când intră.

Temple se opreşte chiar la intrarea în încăpere. Stevens se opreşte şi el dacă s-a oprit ea. Temnicerul închide uşa şi o încuie pe dinăuntru cu un alt clănţănit şi zgomot mare de oţel, şi se întoarce spre ei.

 

TEMNICERUL

Mda, domnule avocat, orele de cântare la noi la şcoală se termină la noapte, nu?

(către Temple)

Dumneavoastră aţi fost plecată. Nu le ştiţi pe astea toate, nu sunteţi la curent cu…

(se opreşte repede, era pe punctul să comită ceea ce el ar fi numit o foarte urâtă impoliteţe, ceea ce după criteriile mediului şi clasei lui ar fi fost cea mai gravă stângăcie şi dovadă de prost-gust: să se refere direct la o pierdere recentă în prezenţa celui care a suferit-o, mai ales una de o asemenea natură, chiar dacă la vremea asta mâine statul însuşi va fi făcut restituţia cu viaţa celui care a săvârşit fapta. Încearcă să dreagă lucrurile acum)

Nu că eu n-aş fi făcut-o, dacă eu aş fi fost mama…

(oprindu-se iarăşi; s-a încurcat şi mai rău; acum nu numai că-l priveşte pe Stevens, ci i se şi adresează lui)

În fiecare sâmbătă noapte, şi în fiecare noapte, de sâmbăta trecută, cu excepţia nopţii de astă-noapte – şi dacă stau să mă gândesc, domnule avocat, unde ai fost astă-noapte? Ţi-am dus lipsa – domnul avocat aici de faţă şi Na… deţinuta, au cântat imnuri în celula ei. Prima dată el şedea doar acolo pe trotuar în vreme ce ea stătea la fereastra de acolo. Ceea ce era foarte bine, nu făcea niciun rău, doar cânta imnuri de biserică. Pentru că noi toţi aici acasă în Jefferson şi în Ţinutul Yoknapatawpha îl cunoaştem pe domnul avocat Stevens, chiar dacă unii dintre noi ar fi putut să se gândească de fapt că el a cam sărit puţin peste cal…

(iarăşi a sărit el însuşi peste cal; îşi dă seama, acum nu mai are ce face; e ca cineva păşind pe un buştean care se rostogoleşte: tot ce mai poate face este să se mişte cât mai repede îndrăzneşte, până când poate atinge pământul ferm, sau cel puţin trece