mă interesează cum. Mă puteţi recomanda soţului dumneavoastră, cerând să intru tovarăş în afaceri, sau îmi puteţi aduce chiar dumneavoastră cele două milioane, în bijuterii sau bilete de bancă… Dar să nu încercaţi să mă trădaţi spunând ceva lui Băleanu, căci veţi regreta foarte mult. Mi-am luat toate măsurile. Eu atât vă spun: să nu încercaţi nimic… îmi fixaţi întâlnirea în cursul zilei de mâine…”

  Nu se înşelase; locotenentul căutase paharele în bucătărie, pentru că acum, în dormitor, se auzeau râsete, o sticlă anevoie destupată, un început de cântec. Se răsuci în pat, ca să-şi gonească gândurile şi să-şi poată relua, cu o nouă tărie, filmul întâlnirii lui cu frumoasa necunoscută. Asemenea femei au întotdeauna bani şi foarte multe bijuterii. Dacă soţul va refuza să-l primească în afacerile lui de la Câmpina, n-are decât să-şi vândă ea o parte din bijuterii şi să-i achite suma; n-or fi două milioane, se mulţumeşte şi cu un milion… Dar cum o cheamă? Trebuie neapărat să afle cum o cheamă, ca să pară bine informat despre situaţia ei, despre averea soţului ei.

  Adormi târziu, spre dimineaţă, mult timp după ce ultimul cântec se stinsese în odaia lui Băleanu.

  În după-amiaza zilei de 14 iulie, Ştefan se urcă devreme în camera lui de hotel şi se răsturnă obosit pe pat. Era foarte cald. Nădăjduia că se va putea odihni puţin înainte de a se reîntoarce la minister. în după-amiaza aceea i se semna numirea. Pleca în Japonia.

  Ştefan aflase mai de mult, întâmplător, că s-ar putea să fie trimis în Japonia, dar nu i se precizase misiunea decât pe la mijlocul lunii iunie: observator la Conferinţa economică a ţărilor din Extremul Orient. Secretarul general îl chemase într-o dimineaţă caldă, ploioasă. îl găsi enervat, preocupat.

  — Pleci în 5-6 săptămâni, îi spuse. Bagă bine de seamă, căci e vorba de ceva mai important decât o misiune de simplu observator. Japonezii au nevoie de petrol şi sunt dispuşi să-şi trimită cisternele până la Constanţa să-l încarce. Din tot ce ne oferă ei, noi am avea nevoie numai de cauciuc. Dar nici ei nu au cauciuc; îl cumpără, deocamdată, din Indiile Olandeze. Totuşi ne oferă cauciuc – şi cu un preţ convenabil. Oferta mi se pare foarte suspectă. A venit de altfel printr-o societate prezentată de Vidrighin. Sunt şi nemţii amestecaţi aici. Important este un singur lucru: să împiedicăm pe Vidrighin să ia în mână afacerea. L-am trimis în misiune în Elveţia. Voi încerca să-l ţin cât mai mult acolo. între timp, dumneata îţi pregăteşti plecarea. Fii foarte discret. Nu vorbi prin oraş.

  Îl privi lung, şovăitor, apoi adăugă.

  — Ai putea rămâne mult timp acolo. La toamnă, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Poate că ar fi bine să pleci cu soţia. Mai gândeşte-te…

  Ştefan părăsise biroul secretarului general cu o nedefinită tristeţe în suflet. O va lua şi pe Ioana, bineînţeles. Dar se gândise în clipa aceea la Ileana. îşi amintise de ultima lor întâlnire, în Sâmbăta Floriilor. „Mă duceam la biserică, îi spusese ea. Nu ştiu de ce, dar am simţit deodată nevoia să intru într-o biserică, îl privise tulburată, apoi îşi scuturase buclele cu gestul ei scurt, băieţesc, şi-l întrebase: Tu crezi în Dumnezeu? Crezi cu adevărat?!”

  Ştefan se ridică din pat şi, apropiindu-se de fereastră, deschise obloanele. Odaia se lumină deodată. „Tot n-am să pot dormi”, îşi spuse trântindu-se din nou pe pat. închise totuşi ochii – Tu crezi cu adevărat? îl întrebase atunci Ileana. Crezi că maşina aceea există?… („Sau poate mi s-a părut mie, îşi spusese Ştefan mai târziu. Poate n-am înţeles eu bine; vorbise de Dumnezeu, mă întrebase dacă cred că există Dumnezeu. în felul ei, mă întrebase: E departe stâna'…?”) Sau suntem condamnaţi să rămânem pe vecie în pântecele balenei?! exclamase ea, încercând să zâmbească. (O vedea pentru întâia oară silindu-se să zâmbească. Parcă obrazul ei şi-ar fi pierdut spontaneitatea; când zâmbea, parcă ar fi zâmbit numai pentru ea singură, ca şi cum ar fi încercat să se consoleze de singurătăţile ei.)

  Apoi, câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineaţă, la minister, ridicase receptorul şi se auzi strigat:

  — Ştefan! Ştefan! Vocea venea parcă de foarte departe.

  — De unde îmi telefonezi? o întrebase – De la o tutungerie, la Şosea. Mă duceam spre pădure, adăugase. Mi s-a făcut dor de pădure.

  — Dar nu te-ai logodit?! o întrebase el deodată, tresărind. O foarte lungă tăcere.

  — Nu te-ai logodit?! repetase el de mai multe ori.

  — Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu noi, vorbise ea târziu. Nu izbutesc să te înţeleg. Nu ştiu ce vrei, ce aştepţi…

  Îmi pare rău că te-am întâlnit, îmi pare foarte rău…

  — Dar încă nu mi-ai răspuns dacă te-ai logodit, dacă ai să te logodeşti, stăruise el.

  — Uneori mă întreb dacă te-am întâlnit cu adevărat, sau e numai o nălucire a mea. Poate că eşti cu adevărat pierdut în pântecele balenei… La revedere, Ştefan! La revedere! adăugase mai încet, aproape şoptit. Apoi auzise sunetul surd, metalic al receptorului închis pe neaşteptate, ca din greşeală.

  În seara aceea ieşind de la minister, se dusese de-a dreptul în strada Batistei. Sună prelung. îi deschise în cele din urmă doamna Creţulescu. Părea mirată că-l vedea acolo, în faţa ei, cu un bucheţel de mărgăritare în mână.

  — A plecat azi-dimineaţă la Iaşi, îi spuse. Ţi-a telefonat din gară. N-a vorbit cu dumneata? Spunea că se duce să-ţi telefoneze, ca să te anunţe că pleacă. S-a hotărât aşa, pe neaşteptate…

  — Dar nu se logodeşte? întrebase tulburat Ştefan.

  — Dumnezeu s-o mai înţeleagă, exclamase doamna Creţulescu. A venit odată şi Melinte s-o vadă aici, căpitanul Melinte. S-a rugat de ea, i-a căzut în genunchi, mi-a căzut şi mie în genunchi, căpitanul Melinte. „Doamnă Creţulescu, mi-a spus, tante Alice, vă implor convingeţi-o dumneavoastră…!” Mi-era milă de el, om în toată firea, ne ruga pe amândouă; ca pe un Dumnezeu ne ruga… Ştefan zâmbise, încurcat,