Auzi o seamă de paşi repezi pe coridor, voci, şi o mână zgâlţâi clanţa de mai multe ori. Apoi începu să lovească puternic în uşă. „E un adventist; vinde Biblii”, îşi aminti Ştefan şi sări furios din pat. Abia întoarse cheia în broască şi uşa se deschise, repezită de perete. Se văzu înconjurat de necunoscuţi. Unii aveau revolvere. Nici nu avu timp să înţeleagă despre ce era vorba. Auzise doar, pe cel dintâi, strigând.

  — Prefectura poliţiei.

  Era acum între doi agenţi înarmaţi. Un al treilea îi pipăia buzunarele. Alţii dăduseră patul şi scaunele la o parte, umblau în dulap.

  — Unde e Teodorescu?! întrebă făcând un pas către el, cineva care stătuse tot timpul lângă uşă.

  — Nu ştiu. Nu l-am mai văzut de când a plecat. Mi-a mulţumit de găzduire şi a plecat. Nu ştiu unde.

  Şeful îl privea zâmbind, cu neîncredere.

  — Eraţi prieteni? întrebă din nou.

  — Chiar prieteni, nu. L-am cunoscut în Germania, acum un an.

  — Vino la Prefectură, spuse şeful. Să dai o declaraţie.

  — Eu mi-am dat seama cât de mult vă iubiţi, vorbi Vădastra. Am înţeles asta din seara când v-am auzit cântând. Şi pot spune că doamna Macovei are o voce foarte frumoasă.

  Rosti ultimele cuvinte cu o oarecare stângăcie. Locotenentul ridică privirile şi se îmbujora.

  — Nu e dânsa, spuse. Nu o cheamă aşa…

  — Mi-am închipuit că e dânsa, începu Spiridon după ce-şi umezi buzele, pentru că ştiam că Macovei e mare petrolist şi are o soţie foarte frumoasă.

  — Nu, nu e dânsa, repetă celălalt zâmbind. Nu o cheamă aşa.

  — Iartă-mă, te rog, n-am voit să fiu indiscret, se apără Spiridon. Deşi aş fi putut să mă supăr, adăugă după câteva clipe. Suntem doar prieteni; locuim aceeaşi casă…

  — Am să-ţi spun mai târziu, pe cuvântul meu de onoare că am să-ţi spun. Dar acum, nu pot!… Este chiar o încurcătură la mijloc şi nici nu ştiu cum are să se termine… Dar în ziua când am să pot spune, dumitale îţi voi spune cel dintâi, ai cuvântul meu de onare…

  După plecarea locotenentului, Vădastra se simţi mai puţin sigur ca mai înainte. Cum are să-i afle numele dacă Băleanu amână mereu destăinuirea? Şi vorbea el de o situaţie neclară, de o încurcătură; dacă cumva se întâmplă ceva între ei şi frumoasa necunoscută nu va mai veni nopţile în apartamentul lor? Două nopţi Spiridon stătu la pândă, dar Băleanu se întoarse singur. „Să ştii că se ceartă, şi nu mai vine!”, îşi spunea agitat Vădastra. Gândul că soţia milionarului s-ar putea despărţi de locotenent i se părea catastrofal. Adormi anevoie, tresărind la orice zgomot al liftului, deşi ştia că Băleanu se afla în camera lui, dormind. A doua zi încercă să afle de la unul dintre colegii de tribunal nume de mari petrolişti, dar îşi dădu repede seama de zădărnicia acestei anchete, pentru că nu ştia cum ar putea avea confirmarea lui Băleanu. Dacă l-ar fi întrebat din nou, ar fi putut părea suspect. în scurtele lor întâlniri, locotenentul nu mai aduse deloc vorba de prietena lui şi de eventualitatea căsătoriei.

  „Şi dacă aş încerca chiar fără să-i ştiu numele? se întrebă într-o seară Vădastra. îi voi spune tot timpul: «Doamnă». Va fi atât de impresionată încât nu va băga de seamă… Numai dacă nu mă va spune lui Băleanu… De frică, ar fi în stare. Dacă aş avea ceva sigur la mână, vreo scrisoare, vreun document, în sfârşit, ceva sigur…”

  Dar în cea dintâi după-amiază când, după ce trimisese ordonanţa în oraş, intră la Băleanu, nu găsi, ca de obicei, nimic. Spiridon se întoarse în odaia lui agitat, neliniştit. Sigur că are să-i spună dacă el nu va avea la îndemână ceva de care femeia să se teamă, ceva prin care ar putea dobândi tot fără cel mai mic risc. Chiar dacă i-ar cunoaşte numele, ce i-ar folosi dacă ea l-ar spune în aceeaşi seară lui Băleanu?

  Stătea trântit pe fotoliul de lângă birou, răsucindu-şi nervos monoclul între degete, când îşi dădu seama că găsise. Descoperise un mijloc de o mare simplitate. Rămăsese câteva clipe cu gura căscată, cu mâna moale, şi monoclul îi alunecă sfios pe covor. Un val de sânge îi răzbi vijelios în obraz. Se ridică brusc, îşi duse mâna la frunte, apucă monoclul şi plecă în cea mai mare grabă.

  Doamna Porumbache îl auzi cântând pe stradă.

  — Roata morii se-nvârteşte, tac, tac, tac Şi morarul ciocăneşte, tac, tac, tac…

  Se ridică din pat, îşi trase rochia pe ea, şi ieşi pe coridor să-l întâmpine. Deşi trecuse de mult miezul nopţii, era încă foarte cald. Biriş îşi scosese haina şi şi-o ţinea de cheqtoare, zvârlită pe un umăr. în faţa uşii încercă de mai multe ori cheia fără să nimerească.

  — Iar te-ai îmbătat! exclamă doamna Porumbache deschizându-i. Iar ţi-ai băut minţile cu Cătălina…

  — Nu cred că mi-am băut chiar minţile, spuse Biriş, dar fără îndoială că am băut cam mult. Şi acum mi-e somn. Noapte bună…!

  Voi să treacă spre odaia Iui, dar doamna Porumbache îl prinse de braţ.

  — Rău te-a mai fermecat, măiculiţă, târfa aia!… Te-a scos din minţi!… Vai de bătrâneţele mele, ce-am ajuns!… Au să te prindă că te ţii cu o actriţă, şi-au să te dea afară de la liceu. Rămânem pe drumuri…

  Biriş scoase pachetul din buzunar şi i-l întinse.

  — Fumezi şi dumneata o ţigară? întrebă blând.

  Femeia oftă. îşi umezi buzele şi-şi aşeză ţigara în colţul gurii. Biriş i-o aprinse. Apoi îşi aprinse şi el una, şi-i dădu pachetul.

  — Mai ai bani? îl întrebă ea.

  — Mai am. Ai nevoie de ceva?

  — Nu, te întrebam, aşa. îţi dă aia ceva bani?!

  — Nu, banii ăştia i-am câştigat cu