— De ce nu vrei să te însori? începu ea mai liniştită. Că doar n-ai s-o iei pe Cătălina…

  Biriş ridică plictisit din umeri.

  — Ţi-am mai spus că nu e nimic între Cătălina şi mine! Cine ţi-a mai băgat şi asta în cap?! Toată lumea ştie că e iubita lui Bibicescu. Noi doi suntem numai prieteni. Sau poate şi asta e compromiţător: să fii prieten cu o artistă…!

  — Mai bine te-ai însura, continuă doamna Porumbache ca şi când nu l-ar fi ascultat. Sunt atâtea fete bogate şi frumoase. De ce nu vrei să te-nsori?! Nu ţ' s-a urât de sărăcie…?! Poate ne mutăm în altă casă. Mai văd şi eu oameni, ai am şi eu cu cine schimba o vorbă. Biriş o privi lung şi îl cuprinse o neaşteptată milă faţă de ea.

  — Bine, să ne mai gândim, spuse. Dumneata caută înainte. Poate, până la urmă ne-nsurăm şi facem chiar şi politică!… Noapte bună! adăugă el luându-i mâna şi sărutându-i-o.

  — Petrică, spuse bătrâna, n-ai vreo cinci sute de franci să-mi laşi? M-am gândit să facem mâine pui cu smântână…

  Biriş îşi scoase portmoneul şi i-l întinse.

  — Ia tot, spuse. Eu nu mai am nevoie…

  Intră în odaia lui şi zvârlindu-şi haina pe un scaun, se trânti în pat. Reîncepu să fredoneze, foarte încet:

  — Roata morii se-nvârteşte, tac, tac, tac…

  — Cântecul lui Mitică, Dumnezeu să-l ierte, spuse doamna Porumbache deschizând uşa, zâmbind, cu ochii în lacrimi. Ia mai cântă-l…

  — Şi morarul ciocăneşte, tac, tac, tac…, continuă Biriş înălţând uşor glasul.

  — Tac, tac, tacfăcu şi doamna Porumbache, în surdină, lăcrimând. Cântecul lui Mitică!… Uite aşa-l cânta şi el, Dumnezeu să-l ierte: tac, tac, taci…

  — Ăsta-i cântec nou, spuse Biriş fără să-şi ridice capul de pe pernă. îl cântăm noi, tineretul: Roata morii se-nvârteşte…, reîncepu el cu mai multă putere.

  — E vechi, făcu doamna Porumbache. E cântecul lui Mitică. Uite, aşa-l cânta şi el când era cu chef: tac, tac, taci… E cântec vechi, din bătrâni. îl cânta şi finu' Lică: tac, tac, taci,.

  Apoi începu deodată să plângă, şi se aşeză pe marginea patului. Biriş se întrerupse şi rămase cu privirile în tavan, nemişcat.

  — De te-aş vedea însurat, spuse, să mă pot duce şi eu după ei. L-am visat din nou, alaltăieri, pe răpostu', Dumnezeu să-l ierte. Parcă-mi vorbea. Se făcea că eram în Ferentari, pe vremea când se încurcase el cu o croitoreasă, una Marioara…

  — O ştiu, făcu Biriş, Zisuleasca. Lui nea Mitică îi cam plăceau tinerelele, şi ştia el ce să aleagă…

  — Pe dracu'! vorbi repede doamna Porumbache, frecându-şi ochii cu dosul palmei. O pârlită de croitoreasă, o sărăcie, de se-ntindea cu unul şi cu altul ca să găsească de mâncare la copii. Nu mi-am pus eu capul cu ea, că o lăsa lată finu' Lică. O lăsa lată în mijlocul străzii. Dar nu de una ca Marioara mi-era mie teamă că-mi strică casa. Nu mai eram tânără, dar nu mă dădeam pe zece ca ea…

  — Şi cum l-ai visat? o întrerupse Biriş, ridicându-se în capul oaselor ca să-şi aprindă o ţigară.

  — Se făcea că eram în Ferentari, începu doamna Porumbache visătoare, cu privirile pironite undeva în colţul odăii. Şi-l văd deodată că deschide uşa de la odaia aia mare, aia din stradă, şi-mi spuse: „Aici erai, Viorico? Nu te-ai culcat încă?!” Eu, la început, nu i-am răspuns nimic. Mă prefăceam supărată, că aşa mă îmbufnam eu pe-atunci, când se-ncurcase el cu Marioara şi venea târziu nopţile acasă. Şi iar nu mai ştiu ce mi-a spus, dar parcă la urmă se făcea că ne suim amândoi în gabrioletă; adică nu, mint, se urca numai el, căci eu mă răzgândisem şi-i spuneam, îmbufnată: „Du-te numai tu, Mitică, că eu ştiu bine unde te duci…!” Şi el dădea bici cailor şi pleca!… Doamne iartă-mă! spuse, coborând glasul şi făcându-şi cruce, să nu fie vreun semn; că parcă ar fi vrut să mă ia cu el, dar eu nu mă gândeam la asta, mă gândeam că se duce la Marioara, la ibovnică… Dar mi s-a izbândit visul, că te-am auzit cântând. Ia mai cântă!… Ia zi: tac, tac, taci

  — Roata morii se-nvârteştel începu Biriş cu un glas obosit în care se presimţea parcă răguşeala.

  Doamna Porumbache îl asculta zâmbind şi ochii i se umplură din nou de lacrimi.

  — Petrică, maică, de te-aş vedea şi pe tine la casa ta, cu nevastă şi copii. Dar nu cu una ca Cătălina. îţi găsesc eu fată bună, cu stare. Să ne mutăm şi noi în centru, să mai văd şi eu lume, să mai fiu şi eu servită cum am fost!… Of! Petrică, de m-ai fi ascultat tu pe mine, azi aveai şi automobil…

  — Tac, tac, taci ridică brusc glasul Biriş.

  — Uite aşa-l cânta şi el, Mitică, făcu doamna Porumbache. Parcă-l aud pe el, Dumnezeu să-l ierte: tac, tac, tac…

  Abia după o săptămână i s-a dat voie s-o anunţe pe Ioana că se află arestat. In tot acest timp nu se spălase, nici nu se bărbierise. Dormise pe ciment, într-o cămăruţă din beciurile Prefecturii. Becul, puternic, ardea întruna, zi şi noapte. Un jandarm, schimbat din trei în trei ceasuri, stătea pe scaun, lângă uşă, păzindu-l. Nu aveau voie să vorbească unul cu altul. Se întâmpla totuşi ca vreunui jandarm să-i fie somn, mai ales cei care veneau după miezul nopţii, şi atunci intrau în vorbă. Unul, ţăran din Ialomiţa, îi devenise chiar foarte simptic. îi căpătase încrederea şi, când era însoţit la closet, jandarmul din Ialomiţa rămânea la uşă. Ceilalţi respectau ordinul întocmai: intrau cu el, nu cumva să încerce să se spânzure.

  În primele trei zile nu l-a cercetat nimeni. L-au chemat apoi la interogatoriu. I-a fost ruşine, trecând fără cravată şi nebărbierit, cu santinela după el, pe culoarele Prefecturii.