— Nu sunt legionar, răspunse Ştefan calm.

  — Bine, asta ştim noi, aşa spun toţi, făcu inspectorul plictisit. Alese o fotografie dintr-un teanc pe care-l avea în faţă.

  — Pe ăsta îl cunoşti?

  Ştefan înălţă din umeri. Nu-l văzuse niciodată.

  — Dar pe ăsta?

  Privi şi răspunse fără ezitare.

  — E Ioachim Teodorescu. Doar că acum poartă mustaţă…

  — Vasăzică îl ştii cum arată! exclamă Inspectorul. Ai declarat că l-ai cunoscut în Germania. Ce căutai în Germania?

  Ştefan îi explică. Inspectorul îl privea adânc în ochi, jucându-se cu un coupe-papier. Ştefan voi să-i spună şi altceva: de funcţia lui la minister, de misiunea în Japonia, dar celălalt îl întrerupse.

  — Nu ne interesează! Toţi spun aşa…

  Apăsă pe un buton şi jandarmul intră bătând din cizme. îi făcu un semn cu capul. Din ziua aceea nu i s-a mai dat voie să-şi cumpere masa de la cantina Prefecturii. Seara i s-a adus o ciorbă de varză şi o bucată de pâine rece. Din grădina de vară de lângă Prefectură răzbătea până la el tangoul la modă: Cer albastru. Muzica aceea ieftină i se părea neînţeles de dulce. Peste două zile a fost condus din nou la interogatoriu. Mai era de faţă un comisar tânăr, care-l privea distrat.

  — Ai proptele serioase! îl întâmpină inspectorul. Cine a intervenit pentru dumneata?! Am primit dispoziţii să te punem în libertate! Semnează declaraţia asta şi eşti liber.

  Îi întinse o hârtie pe care Ştefan o luă zâmbind. „Inevitabilele complicaţii administrative”, îşi spuse. Dar începând s-o citească, roşi brusc.

  — Asta nu pot semna, spuse el ferm. E o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea legionară. Nu mă pot desolidariza de ea dacă n-am fost niciodată legionar.

  — E o simplă formalitate, vorbi inspectorul plictisit.

  — E mai mult decât atât. De ce să mint spunând că nu mai sunt ceva care n-am fost niciodată?! Ceva care, de altfel, nu puteam fi, pentru că se opunea concepţiilor mele fundamentale, atât etice cât şi politice?!

  — Cu atât mai bine. Tocmai asta îţi cerem şi noi să declari.

  — Atunci lăsaţi-mă pe mine să scriu declaraţia. O critică sunt gata oricând să semnez, căci astea sunt părerile mele. Dar nu pot mărturisi că regret că am fost încadrat în Mişcarea legionară şi că de-aici înainte nu voi mai avea nimic de-a face cu ea.

  — Asta e declaraţia tip, făcu inspectorul enervându-se. Dacă am lăsa pe fiecare să-şi rezume convingerile politice, unde am ajunge?

  — Şi mai e încă ceva, stărui Ştefan. Eu sunt funcţionar de minister. Mi s-a dat o misiune în străinătate. Reprezint acolo, cum am mai reprezentat de atâtea ori, guvernul român. Mi s-a dat această misiune acum, când guvernul duce lupta contra legionarilor. Nu pot accepta să fiu considerat de şefii mei drept un om necinstit, care şi-a camuflat părerile politice până în ziua când a fost surprins; şi atunci cu o puţin onorabilă uşurătate, le-a renegat…

  — Toate astea te privesc pe dumneata, spuse inspectorul apăsând pe buton. Dacă te răzgândeşti, spune plantonului şi te mai aduce o dată, să semnezi…

  De atunci nu l-au mai chemat. Opt zile de la arestare, Ioana a putut să-l viziteze. I s-a dat voie să-i aducă schimburi şi o masă rece. în faţa jandarmului şi-a păstrat liniştea. Era totuşi stingherită şi a vrut să-i vorbească franţuzeşte. Jandarmul s-a apropiat brusc de ei, despărţindu-i.

  — Vorbiţi româneşte!

  Ioana i-a povestit tot ce aflase: la dosar sunt două acuzaţii grave: l-a întâlnit pe Teodorescu în Germania – şi avea două domicilii.

  — Bine, dar nici o lege nu interzice să ai câte domicilii pofteşti! izbucni Ştefan exasperat.

  — Are să iasă în curând o lege în acest sens, îl informă Ioana.

  — Cu efect retroactiv?

  Ioana ridică din umeri. Cele cinci minute trecuseră repede. Jandarmul se sculă de pe scaun. De-abia acum Ioana se sperie. Era gata să plângă. îl prinse în braţe, deznădăjduită.

  — Cu cine să vorbesc?! Ce trebuie să fac?! întreba ea în neştire.

  Vădastra îşi imaginase scena până în cele mai mici amănunte. „Regret, doamnă, îi va spune, dacă am fost silit să procedez astfel. Viaţa nu cunoaşte legea onoarei. Dacă soţul dumneavoastră a preferat să lucreze cu nişte secături în loc să facă apel la colaboratori destoinici ca mine, oameni cu personalitate, am fost silit să-mi cer singur dreptul. Căci, stimată doamnă, nimeni mai mult ca mine n-are astăzi dreptul să stăpânească două milioane. Ce sunt două milioane la averea soţului dumneavoastră? Nimic! Pentru mine, ele înseamnă totul. De ce un om ca mine să muncească de dimineaţă până seara, cheltuindu-şi energia şi geniul în lucruri fără importanţă, în timp ce Bucureştiul geme de netrebnici şi învârtiţi, care nu mai ştiu ce să facă cu banii…?! Aşa că, vă rog, doamnă, să nu-mi vorbiţi mie de şantaj! (Ridicând tonul): Nu eu sunt acela care şantajez, ci eu am fost şantajat din momentul în care am descins în acest Bucureşti al dumneavoastră, eu, băiat de ţăran, şi nu mă sfiesc, doamnă, să vă mărturisesc că sunt fiu de ţăran, că mă mândresc cu această descendenţă, că altul în locul meu…”

  Îşi întrerupse firul gândurilor trezindu-se ajuns acasă. Chemă ascensorul şi privi câteva clipe holul cu o atenţie ciudată, parcă atunci l-ar fi văzut pentru întâia oară. Şi îndată ce intră în cameră, se repezi la birou, descuie sertarul şi pipăi cu mâna, tremurând, către fund. Cutia era acolo; nu umblase nimeni. Oftă liniştit şi se pregăti de aşteptare. „în noaptea asta trebuie să vină, îşi spuse el. Trebuie să vină…”

  Îşi scoase monoclul, aşezându-l cu mare grijă pe măsuţa de lângă pat, şi se întinse în fotoliu pregătindu-se să aştepte. Timpul începu să se scurgă cu o lâncedă, morocănoasă