monotonie. Auzea, din când în când, bătaia orologiului în depărtare. Dar, cu cât înainta în noapte, cu atât clipele păreau mai lungi. Se hotărâse la început să vegheze noaptea întreagă, dar după câteva ceasuri, îşi spuse că precauţia aceasta nu mai are rost, căci dacă necunoscuta n-a plecat până acum, nu va pleca decât dimineaţa. Şi, cu un oftat de plăcută oboseală, se întinse mai comod în fotoliu, îşi scoase cravata, şi se culcă.

  Se trezi de mai multe ori, ultima oară pe la şase dimineaţa, şi simţi cum începe să-l cuprindă o stranie nelinişte. Se ridică din fotoliu cu mare grijă să nu scârţâie parchetul şi începu să-şi facă, sumar, toaleta. îşi umezea necontenit buzele şi-şi trecea mâna prin păr. Se simţea tot mai emoţionat.

  Când auzi uşa de la odaia locotenentului deschizându-se, se rezemă palid de muchea biroului. Acum!… Dacă o ia şi pe ea, sunt pierdut!… Dar distingea destul de limpede paşii lui îndreptându-se spre baie. îl auzi câteva minute în urmă pe soldat pregătindu-i laptele. Apoi, la opt fără douăzeci, aşa cum se întâmpla în fiecare zi, Băleanu plecă. Spiridon rămase mult timp nemişcat, rezemat de birou, răsuflând cu gura întredeschisă, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească ceva anevoie de regăsit într-o minte răvăşită. Târziu, oftă adânc şi trase sertarul biroului. Scoase cutia ascunsă cu atâta grijă şi verifică încă o dată resorturile aparatului. Apoi îl aşeză pe birou, la îndemână, îşi refăcu cravata, îşi trecu încă o dată mâna prin păr şi-şi fixă monoclul. Se apropie de uşă şi ascultă. Nici un zgomot pe coridor. Ordonanţa, respectând ordinele, nu ieşea din bucătărie înainte de unsprezece dimineaţa. Spiridon se reîntoarse lângă birou şi se aşeză să aştepte pe scaun, cu ochiul la aparat. îl încercase numai de câteva ori, dar nu se îndoia că i-a învăţat meşteşugul. îl privea în neştire. Uneori îl străbătea o uşoară teamă: „Numai dacă aş avea lumină bună în antret…”

  Auzind uşa de la dormitor deschizându-se, sări în picioare, smuci aparatul de pe birou şi apucă clanţa. în clipa următoare se afla pe pragul odăii lui, cu aparatul de fotografiat tremurându-i în mână, luând fotografie după fotografie, în faţă, înmărmurită, stătea o femeie tânără, destul de modest îmbrăcată, fără pălărie, care-l privea speriată, neîndrăznind să-şi ascundă capul.

  — Nu vă supăraţi, doamnă, începu Vădastra cu o voce uscată de emoţie. Vă rog să veniţi pentru câteva clipe în biroul meu, în biroul unui avocat. Am să vă comunic lucruri de cea mai mare importanţă pentru dumneavoastră… Vă rog, doamnă, vă rog să intraţi…

  Femeia îl ascultă fascinată, neputându-şi lua privirile după aparatul de fotografiat. Intrând, Spiridon mai apăsă de câteva ori resortul, fotografiind-o în pragul uşii.

  — Dar ce e asta?! izbuti ea să rostească trezindu-se în mijlocul biroului.

  Vădastra o privi cu o bolnăvicioasă curiozitate. I se părea destul de frumoasă; avea ochii negri, foarte mari, şi figura oacheşă, cu gura cărnoasă, bogată. Părul îi era adus ştrengăreşte pe frunte, probabil ca să arate mai tânără. Dar ceea ce îl tulbură mai mult era trupul, al cărui neastâmpăr îl ghicea în cel mai mărunt gest, un trup alcătuit din nebănuite moliciuni şi arcuiri.

  — Ce înseamnă asta?! repetă ea cu acelaşi glas speriat neputând să-şi desprindă privirile de pe monoclul negru al lui Vădastra.

  — Un moment, doamnă, un moment, spuse el întorcându-se să închidă uşa.

  — Ce înseamnă purtarea aceasta, domnule?! prinse curaj femeia. Drept cine mă luaţi?

  Vădastra o privi avid, cu ură, şi zâmbi. Legănă cu încântare de mai multe ori aparatul de fotografiat în mâna dreapta, apoi se apropie de ea, biruitor şi începu.

  — Nu ştiu ce-o să credeţi despre mine, stimată doamnă, nu ştiu şi nici nu mă interesează. V-am chemat aici, după cum vedeţi, în biroul unui avocat, ca să evit un scandal…

  — Ce voiţi să spuneţi?! întrebă, roşindu-se, femeia.

  — Aparatul acesta a înregistrat douăsprezece fotografii ale domniei voastre, în antretul acestui apartament, pe care-l locuiesc împreună cu amicul meu, seducătorul locotenent Băleanu. Douăsprezece fotografii care vă arată părăsind acest apartament la o anumită oră a dimineţii…

  — Sunteţi necuviincios, domnule, şi am să mă plâng, protestă necunoscuta voind să se îndrepte spre uşă.

  — Un moment, stimată doamnă, strigă Spiridon tăindu-i drumul. înainte de a vă plânge dumneavoastră, aş putea eu arăta aceste fotografii soţului dumneavoastră…

  Femeia păli şi rămase nemişcată, cu o mână pe piept, privindu-l.

  — Am luat, de altfel, aceste fotografii cu intenţia de a le arăta soţului dumneavoastră, continuă Spiridon. Afară de cazul, evident, când dumneavoastră aţi fi dispusă să le răscumpăraţi…

  — Ce voiţi să spuneţi?! şopti ea tulburată.

  — De ce nu luaţi loc?! se grăbi Spiridon să-i apropie fotoliul.

  Femeia se aşeză ducându-şi amândouă mâinile la frunte. Gestul acesta de slăbiciune, departe de a-l înmuia, îl făcu mai furios.

  — Regret, doamnă, de a fi fost silit să procedez astfel, începu el cu glas dramatic, dar nu sunt eu de vină. De vină este societatea noastră, care nu ştie să-şi aprecieze valorile, care lasă o capacitate ca mine să vegeteze într-un post sordid, în loc să-mi pună la dispoziţie mijloacele ca să-mi duc la bun sfârşit o operă folositoare nu numai ţării, ci omenirii întregi. De vină sunteţi şi dumneavoastră, şi soţul dumneavoastră, care nu faceţi apel la un om ca mine, om cu personalitate, nu un filfizon de Calea Victoriei…

  Femeia ridică fruntea şi-l privi, rătăcită. Se ghicea de pe figura ei că nu înţelegea nimic.

  — Da, domană, filfizoni şi oameni de nimic, secături, imbecili, aceştia sunt colaboratorii soţului dumneavoastră! O personalitate ca mine, un om care are un ideal în viaţă, nu este încurajat. Risipiţi milioane cu secături şi lichele, iar eu sunt nevoit să mă surmenez muncind. Dar ce să mai lungim vorba? Am voit numai să vă explic raţiunea pentru care mă simt nevoit să procedez astfel cu dumneavoastră şi cu soţul