nu era o slujbă ca oricare alta. Câteva sute de oameni, toţi purtând beretele şi hainele aspre de muncitori, îi aşteptau în piaţă. La început oamenii păstrară o tăcere de rău augur, apoi unul dintre ei strigă ceva şi ceilalţi i se alăturară imediat. Lev nu avea idee ce spuneau, dar nu încăpea nicio îndoială că erau cu toţii ostili la adresa lor. Mai erau prezenţi şi douăzeci-treizeci de poliţişti, care stăteau în faţa mulţimii şi îi ţineau pe oameni în spatele unei linii imaginare.

Spirya rosti cu glas înfricoşat:

— Cine sunt oamenii ăştia?

Lev răspunse:

— Bărbaţi scunzi şi musculoşi, cu feţe aspre şi mâini curate – aş spune că sunt mineri în grevă.

— Parcă ar vrea să ne omoare. Ce naiba se petrece aici?

— Suntem spărgători de grevă, zise Lev pe un ton sumbru.

— Domnul să ne aibă-n pază!

Kowal Polonezul strigă „Urmaţi-mă!” în mai multe limbi, apoi porniră cu toţii pe strada principală. Mulţimea continua să strige, iar oamenii le arătau pumnii ameninţători, însă nimeni nu forţa cordonul. Lev nu le mai fusese niciodată recunoscător poliţiştilor până atunci.

— Este îngrozitor, rosti el.

Yakov zise:

— Acum ştii cum e să fii evreu.

Îi lăsară în urmă pe minerii care strigau şi urcară dealul pe străzi cu case goale. Lev observă că multe dintre case păreau pustii. Oamenii încă se uitau lung după ei când treceau, dar ocările încetară. Kowal începu să le repartizeze oamenilor case. Lev şi Spirya fură uluiţi când primiră o casă numai pentru ei. Înainte să plece, Kowal le arătă gura puţului – turnul cu cele două roţi – şi le spuse să fie acolo a doua zi, la şase dimineaţa. Cei care erau mineri aveau să sape după cărbune, iar ceilalţi aveau să se ocupe de întreţinerea tunelelor şi a echipamentului sau, în cazul lui Lev, aveau să se îngrijească de ponei.

Lev se uită prin noua sa casă. Nu era vreun palat, dar era curată şi uscată. Avea la parter o cameră mare şi două sus – câte un dormitor pentru fiecare! Lev nu mai avusese niciodată o cameră numai a lui. Nu aveau mobilă, dar era obişnuit să doarmă pe podea, iar în iunie nici măcar nu aveau nevoie de pături.

Lui Lev nu-i prea dădea ghes să plece, dar în cele din urmă li se făcu foame. Nu aveau mâncare în casă, aşa că plecară să-şi caute cina. Temători, intrară în prima tavernă care le ieşi în cale, însă duzina de muşterii de acolo le aruncară priviri mânioase, iar când Lev rosti în engleză: „Două halbe de jumătate-cu-jumătate, vă rog”, barmanul îl ignoră.

Coborâră în centrul oraşului şi găsiră o cafenea. Aici, cel puţin, clienţii nu păreau să caute motive de bătaie. Rămaseră la o masă jumătate de oră şi văzură cum chelneriţa îi servea pe toţi cei sosiţi după ei. Apoi plecară.

Avea să fie greu de trăit aici, intui Lev. Dar nu pentru prea mult timp. De îndată ce făcea rost de suficienţi bani, avea să plece în America. Cu toate acestea, cât timp rămânea aici trebuia să mănânce.

Intrară apoi într-o brutărie. De această dată Lev era hotărât să obţină ce voia. Arătă spre un raft cu franzele şi zise în engleză:

— O pâine, vă rog.

Brutarul se prefăcu că nu îl înţelege.

Lev se aplecă peste tejghea şi înşfăcă franzela pe care o voia. „Şi-acum, se gândi el, să-ncerce numai să mi-o ia înapoi.”

— Hei! strigă brutarul, însă rămase după tejghea.

Lev zâmbi şi spuse:

— Cât costă, vă rog?

— Un penny şi-un sfert, mormăi brutarul îmbufnat.

Lev puse monedele pe tejghea.

— Va mulţumesc foarte mult, zise el.

Rupse franzela şi îi dădu jumătate lui Spirya, apoi plecară împreună pe stradă mâncând. Ajunseră la gară, însă mulţimea se împrăştiase. În curtea gării, un vânzător de ziare striga titlurile articolelor. Ziarele se vindeau repede, iar Lev se întrebă dacă se întâmplase ceva important.

O maşină mare veni cu viteză pe drum, iar ei fură nevoiţi să sară în lături. Uitându-se la pasagera de pe bancheta din spate, Lev fu uluit să o recunoască pe prinţesa Bea.

— Doamne Dumnezeule! exclamă el.

Într-o clipă fu transportat înapoi în Bulovnir, amintindu-şi imaginea de coşmar cu tatăl său, care murise în ştreang sub privirile acestei femei. O groază ca atunci nu mai simţise niciodată. Nimic nu-l mai speriase astfel, nici luptele de stradă, nici bastoanele poliţiştilor, nici armele îndreptate spre el.

Maşina opri la intrarea în gară. Ura, dezgustul şi greaţa îl copleşiră şi mai puternic pe Lev când prinţesa Bea coborî. Pâinea pe care o mesteca avea dintr-odată gust de pietriş, aşa că o scuipă.

Spirya îl întrebă:

— Ce s-a întâmplat?

Lev îşi redobândi cumpătul.

— Femeia aia este o prinţesă rusoaică, explică el. Ea a pus ca tatăl meu să fie spânzurat acum paisprezece ani.

— Nenorocita! Ce naiba caută aici?

— S-a căsătorit cu un lord englez. Cred că locuiesc prin apropiere. Poate că mina de cărbuni îi aparţine lui.

Şoferul şi o cameristă se ocupau de bagaje. Lev o auzi pe Bea vorbindu-i cameristei în rusă şi pe cameristă răspunzându-i în aceeaşi limbă. Intrară cu toţii în gară, apoi camerista ieşi şi cumpără un ziar.

Lev se apropie de ea. Dându-şi basca jos, se aplecă până-n pământ şi rosti în rusă:

— Dumneavoastră trebuie să fiţi prinţesa Bea.

Ea râse voios.

— Nu fi prost! Eu sunt camerista ei, Nina. Tu cine eşti?

Lev se prezentă, apoi îl prezentă şi pe Spirya şi îi explică felul în care ajunseseră acolo, precum şi faptul că nu-şi puteau cumpăra cina.

— Mă întorc la noapte, rosti Nina. Ne ducem doar până în Cardiff. Veniţi la uşa bucătăriei de la Tŷ Gwyn şi vă voi da eu nişte carne rece. Luaţi-o pe drumul spre nord la ieşirea din oraş, până ajungeţi la un palat.

— Vă mulţumesc, frumoasă doamnă.

— Sunt destul de în vârstă ca să-ţi fiu mamă, zise ea, dar zâmbi măgulită. Cred că ar fi cazul să-i duc ziarul prinţesei.

— Care-i ştirea zilei?

— Eh, ştiri din străinătate, rosti ea, cu un gest de lehamite. A avut loc un asasinat. Prinţesa este extrem de supărată. Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei a fost ucis într-un loc numit Sarajevo.

— E îngrozitor pentru o prinţesă.

— Da, încuviinţă Nina. Totuşi, nu cred că asta are o însemnătate prea mare pentru de-alde noi.

— Nu, spuse şi Lev. Nu cred că o să aibă.

Capitolul 7