Biserica St. James din Piccadilly avea enoriaşii cei mai elegant îmbrăcaţi din lume, fiind lăcaşul de cult preferat de elita londoneză. Teoretic, parada nu era privită cu ochi buni; însă femeile trebuiau să poarte pălării, iar în acele vremuri era absolut imposibil să cumperi una care să nu aibă pene de struţ, funde, panglici şi flori de mătase. Din spatele naosului, Walter von Ulrich urmărea cu privirea o junglă de forme şi de culori extravagante. Spre deosebire de femei, bărbaţii arătau toţi la fel, cu hainele lor negre şi cu gulerele albe şi ridicate, ţinându-şi jobenele în poală.

Majoritatea acestor oameni chiar nu înţelegeau ce se petrecuse în Sarajevo cu şapte zile în urmă, se gândi el morocănos; unii dintre ei nici măcar nu ştiau unde se află Bosnia. Deşi erau şocaţi de uciderea arhiducelui, nu ştiau sigur ce însemna asta pentru restul lumii. Erau doar uşor derutaţi.

Walter nu era derutat. Ştia exact ce atrăgea după sine asasinatul. Crea o ameninţare gravă la adresa securităţii Germaniei şi ţinea de oamenii ca Walter să-şi protejeze şi să-şi apere ţara în acele momente de pericol.

Prima lui sarcină pe ziua aceea era să afle ce părere avea ţarul Rusiei. Asta voia să ştie toată lumea: ambasadorul german, tatăl lui Walter, ministrul de externe din Berlin şi kaizerul însuşi. Iar Walter, ca un ofiţer de informaţii destoinic ce era, avea sursa potrivită.

Se uită printre enoriaşi, încercând să-l identifice pe omul său printre toate acele cefe, temându-se că ar putea să nu fie acolo. Anton era un funcţionar de la ambasada Rusiei. Se întâlneau în bisericile anglicane, pentru că astfel Anton putea fi sigur că nu vor da peste nimeni de la ambasadă acolo: majoritatea ruşilor ţineau de biserica ortodoxă, iar cei care nu erau ortodocşi nu erau angajaţi niciodată în serviciul diplomatic.

Anton răspundea de biroul de telegrafie de la ambasada Rusiei, aşa că vedea toate telegramele care soseau sau plecau. Informaţiile sale erau nepreţuite. Însă avea o fire dificilă şi îi provoca multă nelinişte lui Walter. Spionajul îl înspăimânta pe Anton, iar când se speria, nu mai apărea la întâlniri – ceea ce se întâmpla des în momentele de tensiune internaţională precum acesta, când Walter avea nevoie de el mai mult ca niciodată.

Atenţia lui Walter fu distrasă când o zări pe Maud. Îi recunoscu gâtul lung şi delicat înălţându-se dintr-un guler elegant, bărbătesc, şi simţi cum i se opreşte inima. Săruta acel gât de fiecare dată când prindea ocazia.

Când se gândea la riscul unui război, mintea îi zbura mai întâi la Maud, apoi la ţara sa. Îi era ruşine de egoismul său, dar nu se putea abţine. Cea mai mare teamă a lui era că ea îi va fi luată; ameninţarea la adresa Patriei era pe locul al doilea. Era gata să moară pentru Germania – dar nu şi să trăiască fără femeia pe care o iubea.

Un cap din al treilea rând din spate se întoarse şi Walter dădu ochii cu Anton. Bărbatul avea un păr castaniu şi rar şi o barbă neregulată. Uşurat, Walter se duse în strana din sud, de parcă ar fi căutat un loc şi, după o clipă de ezitare, se aşeză.

Sufletul lui Anton era plin de amărăciune. Cu cinci ani în urmă, un nepot la care ţinuse mult fusese acuzat de activităţi revoluţionare de către poliţia secretă a ţarului şi fusese întemniţat în Fortăreaţa Petru şi Pavel, aflată în partea cealaltă a fluviului faţă de Palatul de Iarnă, în inima Sankt Petersburgului. Băiatul era seminarist şi nu avea deloc gânduri subversive; însă, înainte să poată fi eliberat, făcuse pneumonie şi murise. De atunci, Anton începuse să-şi pună în practică răzbunarea tăcută şi letală împotriva ţarului.

Păcat că biserica era atât de bine luminată. Arhitectul, Christopher Wren, proiectase şiruri lungi de ferestre imense şi boltite. Pentru ce le trebuia lor, o penumbră gotică şi sumbră s-ar fi potrivit mai bine. Totuşi, Anton se poziţionase bine, în capătul unui rând, cu un copil lângă el şi un stâlp masiv de lemn în spate.

— Bun loc de stat, murmură Walter.

— Tot am putea fi observaţi din galerie, se plânse Anton.

Walter clătină din cap.

— Toată lumea priveşte în faţă.

Anton era un burlac de vârstă mijlocie. Scund de statură, era îngrijit la modul extrem: cravata îi era strâns înnodată, fiecare nasture de la jachetă era închis, iar pantofii îi luceau. Costumul său tocit strălucea după toţi anii de periere şi călcare. Walter credea că asta era o reacţie provocată de josnicia spionajului. La urma urmei, omul era acolo ca să-şi trădeze ţara. „Iar eu sunt aici ca să-l încurajez”, se gândi Walter sinistru.

Nu mai spuse nimic în timpul şuşotelii de dinainte de slujbă, dar de îndată ce începu primul imn, rosti cu voce scăzută:

— Care-i atmosfera din Sankt Petersburg?

— Rusia nu vrea război, răspunse Anton.

— Bun.

— Ţarul se teme că războiul va duce la revoluţie.

Când Anton îl pomeni pe ţar, păru că-i vine să scuipe.

— Jumătate din Sankt Petersburg este deja în grevă. Desigur, nici măcar nu-i trece prin minte că propria-i brutalitate prostească este motivul pentru care lumea vrea o revoluţie.

— Într-adevăr.

Walter trebuia mereu să ia în calcul faptul că opiniile lui Anton erau distorsionate de ură, însă în această privinţă spionul nu se înşela întru totul. Walter nu îl ura pe ţar, dar se temea de el. Avea la dispoziţie cea mai mare armată din lume. Toate discuţiile despre siguranţa Germaniei trebuiau să ţină cont de acea armată. Germania era precum un om al cărui vecin ţine în lanţ un urs enorm, în grădina din faţă.

— Ce va face ţarul?

— Depinde de Austria.

Walter îşi înăbuşi o remarcă nerăbdătoare. Toată lumea aştepta să vadă ce va face împăratul austriac. Trebuia totuşi să facă ceva, întrucât arhiducele asasinat era moştenitorul tronului. Walter spera să afle mai multe despre intenţiile austriecilor de la vărul său, Robert, ceva mai târziu. Acea ramură a familiei era catolică, la fel ca toată elita Austriei, iar Robert era acum la slujba din Catedrala Westminster, însă Walter avea să îl întâlnească la prânz. Între timp trebuia să afle mai multe despre ruşi.

Fu nevoit să aştepte un nou