Enoriaşii începură să cânte Stânca veacurilor.

— Să presupunem că ar izbucni un conflict în Balcani, îi murmură Walter lui Anton. Se vor ţine ruşii departe de el?

— Nu. Ţarul nu poate sta deoparte dacă Serbia este atacată.

Walter simţi un fior pe şira spinării. Acesta era exact genul de escaladare a conflictului de care se temea.

— Ar fi o nebunie să pornească la război din atâta lucru!

— Aşa este. Însă ruşii nu pot lăsa Austria să controleze Peninsula Balcanică – trebuie să-şi protejeze ruta de la Marea Neagră.

Acest lucru nu putea fi contestat. Majoritatea exporturilor Rusiei – cerealele din câmpiile sudice şi petrolul din puţurile din zona Baku – erau expediate în restul lumii din porturile de la Marea Neagră.

Anton continuă:

— Pe de altă parte, ţarul îi îndeamnă pe toţi să păşească cu grijă.

— Adică nu se poate gândi la o soluţie.

— Dacă a gândit vreodată.

Walter încuviinţă. Ţarul nu era un om inteligent. Visul său era să readucă Rusia la epoca de aur din secolul al XVII-lea şi era suficient de prost cât să creadă că aşa ceva mai era posibil. Era ca şi cum regele George al V-lea ar fi încercat să recreeze Anglia din vremea lui Robin Hood. De vreme ce ţarul era aproape iraţional, era înnebunitor de greu să prezici ce urma să facă.

În timpul ultimului imn, privirea lui Walter se îndreptă spre Maud, care se afla la două rânduri mai în faţă, pe cealaltă parte. O urmări din profil cu drag, în timp ce ea cânta cu ardoare.

Raportul ambiguu al lui Anton era cât se poate de neliniştitor. Walter era şi mai îngrijorat decât fusese cu o oră în urmă. Zise:

— De acum înainte trebuie să ne vedem zilnic.

Anton păru panicat.

— Nu se poate! rosti el. Este prea riscant.

— Dar situaţia se schimbă din oră în oră.

— Duminica viitoare, dimineaţă, în Smith Square.

Asta era problema cu spionii idealişti, se gândi Walter frustrat: nu-i aveai cu nimic la mână. Pe de altă parte, oamenii care spionau pentru bani nu puteau fi niciodată de încredere. Îţi spuneau ce voiai să auzi, în speranţa că vor primi un bonus. În cazul lui Anton, dacă el zicea că ţarul şovăie, Walter putea fi sigur că ţarul nu luase încă nicio decizie.

— Hai să ne întâlnim măcar o dată şi pe la mijlocul săptămânii, îl imploră Walter când imnul se termină.

Anton nu-i răspunse. În loc să se aşeze, se furişă afară din biserică. „La naiba”, bombăni Walter, iar copilul din scaunul alăturat îl privi dezaprobator.

Când se încheie slujba, rămase în curtea pavată a bisericii, salutându-şi cunoştinţele, până când ieşi Maud, alături de Fitz şi de Bea. Maud arăta ireal de graţioasă într-o rochie mulată din catifea, cenuşie şi elegantă, cu o haină din crep gri-închis pe deasupra. Poate că nu era o culoare foarte feminină, dar îi scotea în evidenţă frumuseţea sculptată şi părea să-i facă pielea să strălucească. Walter le strângea mâna celor din jur, dorindu-şi cu disperare să poată rămâne singur cu ea câteva minute. Făcu schimb de amabilităţi cu Bea, o bomboană în dantelă roz-bombon şi crem, şi fu de acord cu un Fitz solemn, care afirmă că asasinatul era „de rău augur”. Familia Fitzherbert trecu apoi mai departe şi Walter se temu că ratase ocazia; însă, în ultima clipă, Maud murmură:

— Voi fi la ducesă, la ceai.

Walter zâmbi spre spatele ei elegant. O văzuse pe Maud în urmă cu o zi şi urma să o vadă şi a doua zi, şi totuşi fusese îngrozit la gândul că era posibil să nu o vadă în ziua aceea. Chiar nu mai era în stare să petreacă 24 de ore fără ea? Nu se considera un om slab, însă ea aruncase o vrajă asupra lui. Cu toate acestea, nu-şi dorea să iasă de sub această vrajă.

Cel mai mult îl atrăgea la ea spiritul ei independent. Majoritatea femeilor din generaţia sa păreau să se mulţumească să joace rolul pasiv pe care li-l repartiza societatea, îmbrăcându-se frumos, organizând petreceri şi supunându-se soţilor lor. Walter se simţea plictisit de acest tip de femei inactive. Maud semăna mai degrabă cu femeile pe care le cunoscuse în Statele Unite, în timpul perioadei petrecute la ambasada germană din Washington. Erau elegante şi fermecătoare, dar nu servile. Era nemaipomenit de incitant să fii iubit de o asemenea femeie.

Porni cu pas vioi prin Piccadilly şi se opri la un chioşc de ziare. Nu-i făcea niciodată plăcere să citească ziarele britanice: majoritatea erau virulent şi făţiş antigermane, în special înverşunatul Daily Mail. Îi determinau pe britanici să creadă că sunt împresuraţi de spioni germani. Cât şi-ar fi dorit Walter să fi fost adevărat! Avea vreo duzină de agenţi infiltraţi în oraşele de pe coastă, raportându-i venirile şi plecările de la docuri, aşa cum şi britanicii aveau oamenii lor în porturile germane – dar în niciun caz miile de iscoade pe care redactorii isterici ai ziarelor le prezentau publicului.

Cumpără un exemplar al cotidianului People. Tensiunile din Balcani nu constituiau marea ştire de aici: britanicii erau mai îngrijoraţi din cauza Irlandei. O minoritate de protestanţi deţinuse controlul acolo vreme de sute de ani, fără să bage prea mult în seamă majoritatea catolică. Dacă Irlanda dobândea independenţa, cizma asupritoare ar fi trecut în celălalt picior. Ambele părţi erau puternic înarmate şi exista ameninţarea războiului civil.

Un singur paragraf din josul primei pagini se referea la „criza austro-sârbă”. Ca de obicei, ziarele habar nu aveau ce se petrecea cu adevărat.

Exact când Walter intra în hotelul Ritz, Robert sări dintr-un taxi. Purta o vestă neagră şi o cravată de asemenea neagră, în semn de doliu pentru arhiducele asasinat. Robert fusese unul dintre apropiaţii lui Franz Ferdinand – progresist după standardele curţii vieneze, dar conservator după oricare alte standarde. Îl plăcuse şi îl respectase pe omul ucis şi pe familia acestuia, iar Walter ştia asta.

Îşi lăsară jobenele la garderobă şi intrară împreună în sala de mese. Walter se simţea uşor protector faţă de Robert. Încă de când erau copii, ştiuse că vărul său este diferit. Lumea spunea despre asemenea bărbaţi că