sunt efeminaţi, dar era o constatare mult prea grosolană: Robert nu era o femeie într-un trup de bărbat. Cu toate acestea, avea multe caracteristici specific feminine, iar lucrul acesta îl făcea pe Walter să îl trateze cu un soi de cavalerism moderat.

Arăta ca Walter, având aceleaşi trăsături regulate şi ochii căprui, însă părul îi era mai lung şi avea mustaţa ceruită şi ondulată.

— Cum merge treaba cu Lady M? rosti el când se aşezară.

Walter i se confesase: Robert ştia totul despre iubirile interzise.

— Este minunată, dar tatăl meu nu poate trece peste faptul că lucrează într-o clinică de mahala împreună cu un doctor evreu.

— O, vai, ce aspru, zise Robert. Obiecţia lui ar fi de înţeles dacă ea însăşi ar fi evreică.

— Am sperat că va ajunge să o accepte treptat, întâlnind-o în societate din când în când şi realizând că are relaţii amicale cu cei mai puternici oameni de aici; dar nu merge aşa.

— Din păcate, criza din Balcani nu va face decât să sporească tensiunile din – Robert zâmbi –, iartă-mă, relaţiile internaţionale.

Walter se sili să râdă.

— Rezolvăm noi cumva, orice s-ar întâmpla.

Robert nu spuse nimic, dar nu părea la fel de încrezător.

Servind miel galez şi cartofi cu sos de pătrunjel, Walter îi prezentă lui Robert informaţiile neconcludente pe care le obţinuse de la Anton.

Robert avea şi el veşti proaspete.

— Am stabilit că asasinii au obţinut armele şi bombele din Serbia.

— O, la dracu! înjură Walter.

Mânia lui Robert era evidentă.

— Armele au fost oferite de şeful contrainformaţiilor militare sârbeşti. Ucigaşii s-au antrenat într-un parc din Belgrad.

Walter rosti:

— Ofiţerii de contrainformaţii mai acţionează uneori pe cont propriu.

— Chiar adeseori. Iar secretul care le învăluie operaţiunile le oferă posibilitatea să scape basma curată din încurcătura asta.

— Deci asta nu dovedeşte că guvernul sârb este cel care a pus la cale asasinatul. Şi, dacă este să analizăm logic, o naţiune mică şi independentă ca Serbia, încercând cu disperare să îşi păstreze independenţa, ar fi nesăbuită dacă şi-ar provoca puternicul vecin.

— Este posibil chiar ca serviciul de contrainformaţii sârb să fi acţionat contrar dorinţelor guvernului, recunoscu Robert. Însă apoi rosti pe un ton ferm: Asta nu contează absolut deloc. Austria trebuie să acţioneze împotriva Serbiei.

De asta se temea Walter. Incidentul nu mai putea fi privit ca o simplă crimă de care aveau să se ocupe poliţia şi justiţia. Escaladase cu mult, iar acum un imperiu trebuia să pedepsească o naţiune mică. Împăratul Franz Josef al Austriei fusese un mare om la vremea lui – deşi conservator şi credincios, fusese un conducător cu o mână de fier. Deşi avea acum 84 de ani, vârsta nu-l făcuse deloc mai puţin autoritar sau mai îngust la minte. Astfel de oameni credeau că ştiu totul doar pentru că sunt bătrâni. Tatăl lui Walter era la fel.

„Soarta mea este în mâinile a doi monarhi, se gândi Walter, ţarul şi împăratul. Unul este nesăbuit, celălalt e vârstnic; şi totuşi, ei controlează atât destinul lui Maud şi al meu, cât şi soarta a nenumărate milioane de europeni. Ce argument redutabil împotriva monarhiei!”

Rămase pe gânduri în timp ce-şi mâncau desertul. Când veni cafeaua, rosti cu optimism:

— Bănuiesc că scopul vostru va fi să-i daţi o lecţie aspră Serbiei fără să implicaţi vreo altă ţară.

Robert îi spulberă repede speranţele.

— Dimpotrivă, zise el. Împăratul meu i-a trimis o scrisoare personală kaizerului.

Walter tresări. Nu auzise nimic despre aşa ceva.

— Când?

— A ajuns ieri la el.

Ca toţi diplomaţii, Walter detesta ocaziile în care monarhii îşi vorbeau direct unul altuia, în loc să apeleze la miniştrii lor. Orice se putea întâmpla în asemenea situaţii.

— Şi ce i-a transmis?

— Că Serbia trebuie eliminată ca putere politică.

— Nu!

Era mai rău decât se temuse Walter. Şocat, întrebă:

— Chiar vorbeşte serios?

— Totul depinde de răspuns.

Walter se încruntă. Împăratul Franz Josef îi cerea sprijinul kaizerului Wilhelm – acesta era adevăratul scop al scrisorii. Cele două ţări erau aliate, aşa încât kaizerul avea obligaţia să-şi ofere sprijinul, dar răspunsul putea fi entuziast sau şovăielnic, încurajator sau precaut.

— Am încredere că Germania va sprijini Austria, orice ar decide să facă împăratul meu, rosti Robert pe un ton sever.

— Doar nu te aştepţi ca Germania să atace Serbia! protestă Walter.

Robert se simţi jignit.

— Vrem să primim asigurarea că Germania îşi va respecta obligaţiile sale de aliat.

Walter îşi ţinu în frâu nerăbdarea.

— Problema cu acest mod de gândire este că ridică miza jocului. La fel ca bruiajul de fundal pe care-l face Rusia în sprijinul Serbiei, încurajează agresiunea. Ar trebui ca toată lumea să se calmeze.

— Nu sunt sigur că sunt de acord cu asta, zise Robert băţos. Austria a suferit o lovitură cumplită. Nu trebuie să se creadă că împăratul nu ia lucrurile în serios. Cel care sfidează uriaşul trebuie să fie strivit.

— Hai să nu ne pierdem simţul măsurii!

Robert ridică tonul:

— Moştenitorul tronului a fost ucis!

Un client de la masa alăturată ridică privirea şi se încruntă la auzul germanei vorbite pe un ton atât de mânios. Robert îşi calmă tonul, nu însă şi expresia.

— Nu-mi vorbi mie de simţul măsurii!

Walter încercă să-şi înăbuşe propriile sentimente. Ar fi fost riscant şi nesăbuit din partea Germaniei să se implice în acest conflict, dar nu ar fi ajutat la nimic dacă îi spunea lui Robert asta. Treaba lui Walter era să obţină informaţii, nu să se ia la ceartă.

— Înţeleg, rosti el. Şi toţi cei din Viena îţi împărtăşesc punctul de vedere?

— Cei din Viena, da, spuse Robert. Tisza se opune.

István Tisza era premierul Ungariei, dar subordonatul împăratului austriac.

— Propunerea sa este un embargou diplomatic pus asupra Serbiei.

— Mai puţin dramatic, poate, dar şi mai puţin riscant, observă Walter cu prudenţă.

— O ripostă mult prea slabă.

Walter ceru nota. Era extrem de neliniştit din cauza celor auzite. Totuşi, nu voia să existe vreun motiv de ceartă între el şi Robert. Se ajutau reciproc şi aveau încredere unul în celălalt, şi nu voia ca asta să se schimbe. Ajunşi afară, îi strânse mâna lui Robert şi îl prinse de cot într-un gest de camaraderie nezdruncinată.

— Orice s-ar întâmpla, trebuie să ţinem aproape, vere, rosti el. Suntem aliaţi şi aşa vom fi întotdeauna.

Îl lăsă pe Robert să decidă dacă vorbea despre ei doi sau despre ţările lor. Se despărţiră prieteni.

Intră învigorat în Green Park. Londonezii se bucurau de lumina soarelui, însă Walter simţea deasupra