capului un nor întunecat. Sperase ca Germania şi Rusia să nu intervină în criza din Balcani, însă tot ce aflase astăzi părea să sugereze contrariul. Ajungând la Palatul Buckingham, coti spre stânga şi trecu pe lângă Mall până la intrarea de serviciu a ambasadei germane.

Tatăl său avea un birou în ambasadă: îşi petrecea acolo cam o săptămână din trei. Pe perete era un tablou cu kaizerul Wilhelm, iar pe scrin o fotografie înrămată cu Walter în uniforma sa de locotenent. Otto ţinea în mână un obiect de lut. Colecţiona obiecte englezeşti din ceramică şi îi plăcea nespus să caute tot felul de lucruri stranii. Uitându-se mai de aproape, Walter observă că obiectul era un castron de fructe cu marginile modelate delicat, astfel încât să imite ţesătura unui paner. Cunoscând gusturile tatălui său, intui că era un obiect din secolul al XVIII-lea.

La Otto se afla Gottfried von Kessel, un ataşat cultural care lui Walter îi era extrem de antipatic. Gottfried avea părul negru şi des, pieptănat cu cărare într-o parte, şi purta ochelari cu lentile groase. Era de-o seamă cu Walter, iar tatăl lui era de asemenea în corpul diplomatic, dar, chiar dacă aveau atâtea în comun, nu erau prieteni. Walter îl considera pe Gottfried un lingău.

Înclină din cap către Gottfried şi se aşeză.

— Împăratul austriac i-a scris kaizerului nostru.

— Ştim asta, se grăbi Gottfried să spună.

Walter îl ignoră. Gottfried încerca mereu să se dea mare.

— Fără îndoială că răspunsul kaizerului va fi prietenos, îi zise el tatălui său. Însă foarte multe pot depinde de nuanţe.

— Majestatea Sa nu mi-a destăinuit încă poziţia pe care o va adopta.

— Însă o va face.

Otto încuviinţă.

— Este genul de lucru în privinţa căruia îmi cere uneori sfatul.

— Şi dacă îndeamnă la calm, ar putea să-i convingă pe austrieci să fie mai puţin războinici.

Gottfried spuse:

— Şi de ce-ar face asta?

— Pentru a evita ca Germania să fie atrasă într-un război din cauza unui teritoriu atât de neînsemnat precum Serbia!

— De ce te temi? rosti Gottfried cu dispreţ. De armata sârbă?

— Mă tem de armata rusă şi de asta ar trebui să te temi şi tu, replică Walter. Este cea mai mare din istorie…

— Ştiu asta deja, zise Gottfried.

Walter nu luă în seamă întreruperea.

— Teoretic, ţarul poate aduna şase milioane de soldaţi pe câmpul de luptă în doar câteva săptămâni…

— Ştiu…

— … şi asta este mai mult decât întreaga populaţie a Serbiei.

— Ştiu.

Walter oftă.

— Pari să ştii totul, von Kessel. Ştii cumva şi de unde au făcut rost asasinii de arme şi de bombe?

— De la naţionaliştii slavi, presupun.

— Te gândeşti la anumiţi naţionalişti slavi?

— Cine ştie asta?

— Austriecii ştiu, se pare. Ei cred că armele provin de la şeful contrainformaţiilor sârbeşti.

Otto gemu surprins.

— Asta o să-i facă pe austrieci cât se poate de răzbunători.

Gottfried zise:

— Austria încă este condusă de împărat. În cele din urmă, decizia pornirii unui război îi aparţine în exclusivitate.

Walter încuviinţă.

— Nu-i ca şi cum un împărat de Habsburg ar fi avut vreodată nevoie de cine ştie ce pretext ca să fie necruţător şi brutal!

— Cum altfel poate fi condus un imperiu?

Walter nu muşcă momeala.

— În afară de premierul maghiar, al cărui cuvânt nu are prea mare greutate, nu pare să existe cineva care să îndemne la prudenţă. Acest rol ne revine nouă.

Walter se ridică în picioare. Îşi raportase descoperirile şi nu voia să mai stea în aceeaşi încăpere cu enervantul de Gottfried.

— Dacă îmi permiţi, tată, mă voi duce la ceai la ducesa de Sussex şi voi afla ce se mai zvoneşte prin oraş.

Gottfried rosti:

— Englezii nu fac vizite duminica.

— Eu sunt invitat, replică Walter, şi plecă înainte de a-şi pierde cumpătul.

Trecu prin Mayfair şi se îndreptă spre Park Lane, unde se afla palatul ducelui de Sussex. Ducele nu juca niciun rol în guvernul britanic, însă ducesa organiza un salon politic. Când Walter sosise în Londra, în decembrie, Fitz îl prezentase ducesei, care se asigurase că el avea să fie invitat peste tot.

Intră în salonaş, se înclină, îi strânse mâna durdulie şi spuse:

— Toată lumea din Londra vrea să ştie ce se va întâmpla cu Serbia, astfel încât, deşi este duminică, am venit să vă întreb ce ştiţi dumneavoastră, Înălţimea Voastră.

— Nu va fi niciun război, rosti ea, fără să-şi dea seama că el glumeşte. Luaţi loc şi serviţi o ceaşcă de cafea. Bineînţeles, este tragic ce s-a întâmplat cu bietul arhiduce şi cu soţia sa şi fără îndoială că făptaşii vor fi pedepsiţi, dar ce prostie să credem că naţiuni mari precum Germania şi Marea Britanie ar intra în război din cauza Serbiei!

Walter îşi dorea să aibă şi el aceeaşi încredere. Îşi trase un scaun lângă Maud, care surâse fericită, şi Lady Hermia, care înclină din cap. În cameră se aflau o duzină de oameni, inclusiv primul lord amiral, Winston Churchill. Decorul era extrem de demodat – prea multă mobilă greoaie şi sculptată, materiale bogate cu o mulţime de modele diferite –, iar fiecare suprafaţă era acoperită cu ornamente, fotografii înrămate şi vaze cu frunze uscate. Un lacheu îi oferi lui Walter o ceaşcă de ceai, lapte şi zahăr.

Walter era fericit să se afle aproape de Maud, dar – ca întotdeauna – îşi dorea mai mult; începu imediat să se întrebe dacă era vreo cale să rămână singuri, măcar pentru un minut sau două.

Ducesa zise:

— Problema, desigur, constă în slăbiciunea turcilor.

Hoaşca bătrână avea dreptate, se gândi Walter. Imperiul Otoman intrase în declin, oprit de la modernizare de un cler musulman conservator. Secole de-a rândul sultanul păstrase ordinea în Peninsula Balcanică, de la coasta mediteraneeană a Greciei până în Ungaria, însă acum, cu fiecare deceniu care trecea, se retrăgea tot mai mult. Cele mai apropiate mari puteri, Austria şi Rusia, încercau să ocupe locul rămas gol. Între Austria şi Marea Neagră se aflau Bosnia, Serbia şi Bulgaria, în linie. În urmă cu cinci ani, Austria preluase controlul asupra Bosniei. Austria era acum într-o dispută cu Serbia, ţara din mijloc. Ruşii se uitaseră pe hartă şi văzuseră că Bulgaria era următoarea piesă de domino şi că austriecii puteau ajunge să controleze coasta de vest a Mării Negre, ameninţând comerţul internaţional al Rusiei.

Între timp, popoarele supuse de Imperiul Austriac începeau să creadă că se pot conduce singure – acesta fiind