motivul pentru care naţionalistul bosniac Gavrilo Princip îl împuşcase pe arhiducele Franz Ferdinand în Sarajevo.

Walter zise:

— Este o tragedie pentru Serbia. Cred că premierul lor este gata să se azvârle în Dunăre.

Maud spuse:

— Vreţi să spuneţi Volga.

Walter se uită la ea, bucuros de pretextul ce i se oferise pentru a-i savura înfăţişarea. Îşi schimbase hainele, purtând acum o rochie de seară bleumarin deasupra unei bluze din dantelă de un roz şters şi o pălărie de fetru roz, cu o fundă albastră.

— În niciun caz, Lady Maud, rosti el.

Ea zise:

— Volga trece prin Belgrad, care este capitala Serbiei.

Walter era gata să protesteze din nou, apoi ezită. Ea ştia foarte bine că Volga se afla la mai bine de o mie de mile de Belgrad. Ce-o fi punând la cale?

— Nu mă lasă inima să contrazic pe cineva atât de bine informat ca dumneavoastră, Lady Maud, spuse el. Cu toate acestea…

— O să verificăm, zise ea. Unchiul meu, ducele, are una dintre cele mai mari biblioteci din Londra. Se ridică în picioare şi adăugă: Veniţi cu mine şi vă voi dovedi că vă înşelaţi.

Era o purtare îndrăzneaţă din partea unei tinere educate şi ducesa îşi ţuguie buzele.

Walter ridică neajutorat din umeri şi o urmă pe Maud.

Pentru o clipă Lady Hermia păru să vrea să vină după ei, dar era scufundată mult prea confortabil în tapiţeria de catifea, cu o ceaşcă şi o farfurioară în mână şi cu o tavă în poală, şi ar fi fost un efort prea mare să se mişte.

— Nu staţi prea mult, rosti ea încet şi mai luă o muşcătură din prăjitură.

Şi cu asta ieşiră din cameră.

Maud merse în faţa lui Walter prin sală, unde câţiva lachei stăteau pe post de santinele. Se opri în faţa unei uşi şi îl aşteptă pe Walter să i-o deschidă. Apoi intrară.

Marea încăpere era cufundată în tăcere. Erau singuri. Maud se aruncă în braţele lui Walter. El o strânse cu putere, lipindu-i trupul de al său. Ea îşi întoarse privirea spre el.

— Te iubesc, rosti ea, sărutându-l pătimaş.

După un minut se desprinse din îmbrăţişare, căutând să-şi recapete răsuflarea. Walter o privi cu adoraţie.

— Eşti incredibilă, zise el. Să spui că Volga trece prin Belgrad!

— A mers, nu?

El dădu din cap admirativ.

— Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. Eşti atât de isteaţă!

— Avem nevoie de un atlas, spuse ea. În caz că intră cineva.

Walter căută pe rafturi. Era mai degrabă o bibliotecă de colecţionar decât una de cititor. Toate cărţile erau legate elegant, majoritatea părând să nu fi fost deschise vreodată. Câteva cărţi de referinţă zăceau într-un colţ, iar el scoase un atlas şi găsi o hartă a Balcanilor.

— Criza asta, rosti Maud, neliniştită. Pe termen lung… nu o să ne despartă, nu-i aşa?

— Nu dacă am şi eu un cuvânt de spus, replică Walter.

O trase în spatele unui raft de cărţi, ca să nu fie văzuţi imediat de cineva care ar fi intrat, şi o sărută din nou. Era nemaipomenit de pătimaşă astăzi, trecându-şi mâinile peste umerii, braţele şi spatele lui în timp ce-l săruta. Se desprinse din sărutare şi îi şopti:

— Ridică-mi fusta.

El înghiţi în sec. Visase la clipa asta. Apucă materialul şi îl trase în sus.

— Şi jupa, zise ea.

El apucă materialul cu ambele mâini.

— Nu-l mototoli, şopti ea.

El încercă să ridice obiectele vestimentare fără să apuce prea strâns mătasea, însă acestea continuau să-i alunece printre degete. Nerăbdătoare, ea se aplecă, îşi prinse fusta şi jupa de margini şi ridică totul până la talie.

— Atinge-mă, spuse ea, privindu-l în ochi.

Se simţea neliniştit, temându-se că cineva ar fi putut intra peste ei, dar era mult prea copleşit de iubire şi de dorinţă ca să se mai abţină. Îşi puse mâna dreaptă la îmbinarea coapselor ei – şi scăpă un geamăt de surprindere: era goală acolo. Gândul că ea plănuise totul ca să-i ofere lui această plăcere îl aţâţă şi mai mult. O mângâie cu blândeţe, însă ea îşi împinse şoldurile în mâna lui, iar el apăsă mai tare.

— Aşa, şopti ea.

El îşi închise ochii, dar ea zise:

— Uită-te la mine, iubitule, te rog, uită-te la mine în timp ce o faci, iar el şi-i deschise din nou.

Ea se îmbujorase la faţă şi respira greu printre buzele întredeschise. Îi apucă mâna şi îl ghidă, aşa cum o ghidase el în loja de la operă.

Îi şopti:

— Pune-ţi degetul înăuntru.

Se sprijini de umărul lui. Îi putea simţi prin haine bătăile inimii. Se împinse în el fără încetare, apoi scoase un sunet înfundat, precum strigătul înăbuşit al cuiva care visează; şi, în cele din urmă, se lăsă moale în braţele lui.

El auzi uşa deschizându-se şi apoi vocea lui Lady Hermia:

— Haide, Maud, dragă, trebuie să ne luăm rămas-bun.

Walter îşi retrase mâna şi Maud îşi netezi fusta în grabă. Rosti cu glas tremurat:

— Mă tem că m-am înşelat, mătuşă Herm, şi Herr von Ulrich a avut dreptate – într-adevăr, prin Belgrad trece Dunărea, nu Volga. Tocmai am găsit asta în atlas.

Se aplecară deasupra cărţii în timp ce Lady Hermia ocolea raftul de cărţi.

— Nu aveam nicio îndoială, zise ea. Bărbaţii au în general dreptate în aceste privinţe, iar Herr von Ulrich este un diplomat care trebuie că ştie foarte multe lucruri cu care femeile nu ar trebui să-şi bată capul. Nu ar fi trebuit să te contrazici, Maud.

— Cred că ai dreptate, rosti Maud, cu o nesinceritate uluitoare.

Ieşiră toţi trei din bibliotecă şi traversară sala. Walter deschise uşa de la salonaş. Lady Hermia intră prima. Când Maud o urmă, îşi ridică ochii şi îl privi în ochi. El îşi ridică mâna dreaptă, apoi băgă în gură vârful degetului şi îl supse.

(II)

Nu mai puteau continua aşa, se gândi Walter pe drumul de întoarcere spre ambasadă. Se purta ca un şcolar. Maud avea 23 de ani, iar el 28, şi totuşi trebuiau să apeleze la subterfugii absurde ca să rămână singuri cinci minute. Era vremea să se căsătorească.

Trebuia să-i ceară permisiunea lui Fitz. Tatăl lui Maud murise, aşa că fratele ei era acum capul familiei. Nu încăpea vreo îndoială că Fitz ar fi preferat ca ea să se mărite cu un englez. Probabil că avea să se împace totuşi cu ideea: trebuie că era îngrijorat de faptul că ar fi