Nu, problema cea mare era reprezentată de Otto. El voia ca Walter să se căsătorească cu o fecioară prusacă bine-crescută, care să fie fericită să-şi petreacă restul vieţii născându-i moştenitori. Şi, când Otto voia ceva, făcea tot posibilul să obţină acel lucru, zdrobind fără remuşcări orice opoziţie – ceea ce îl şi făcuse, de altfel, un bun ofiţer de armată. Nu i-ar fi trecut nicio clipă prin gând că fiul său avea dreptul de a-şi alege singur mireasa, fără intervenţii sau presiuni. Walter ar fi preferat ca tatăl lui să îl încurajeze şi să îl sprijine: în niciun caz nu era încântat de perspectiva inevitabilei confruntări ce se prefigura la orizont. Totuşi, iubirea lui era o forţă mai presus de respectul faţă de tatăl său.

Era duminică seara, însă Londra era departe de a fi tăcută. Deşi parlamentul nu îşi începuse încă sesiunea, iar birocraţii din Whitehall se duseseră pe la casele lor din suburbii, politica continua în palatele de pe Mayfair, în cluburile de gentilomi de pe St. James şi în ambasade. Walter recunoscu pe străzi câţiva membri ai parlamentului, vreo doi slujbaşi mărunţi de la Biroul de Externe al Marii Britanii şi câţiva diplomaţi europeni. Se întrebă dacă ministrul de externe britanic, Sir Edward Grey, rămăsese în oraş în acel week-end sau se retrăsese la căsuţa lui mult iubită de la ţară, aflată în Hampshire.

Walter îşi găsi tatăl la birou, citind telegrame decodate.

— Poate că nu-i cel mai bun moment să îţi dau această veste, începu Walter.

Otto mormăi ceva şi continuă să citească. Walter îi trânti pur şi simplu:

— Sunt îndrăgostit de Lady Maud.

Otto îşi ridică privirea.

— De sora lui Fitzherbert? Bănuiam eu. Te compătimesc profund.

— Fii serios, tată. Te rog.

— Nu, tu să fii serios.

Otto trânti hârtiile pe care le citea.

— Maud Fitzherbert este o feministă, o sufragetă şi o nonconformistă în societate. Nu este făcută să fie soţia nimănui, cu atât mai puţin a unui diplomat german dintr-o familie bună. Hai să nu mai discutăm despre asta.

Lui Walter îi veniră pe limbă cuvinte aprinse, dar strânse din dinţi şi îşi păstră cumpătul.

— Este o femeie minunată şi o iubesc, aşa că ai face bine să vorbeşti politicos despre ea, oricare ţi-ar fi părerile.

— O să spun exact ce gândesc, rosti Otto nepăsător. Este cumplită.

Îşi întoarse apoi atenţia asupra telegramelor sale.

Ochii lui Walter căzură asupra bolului de fructe pe care îl cumpărase tatăl său.

— Nu, zise el. Ridică bolul. Nu o să spui ce gândeşti.

— Ai grijă cu acel obiect!

Walter captase acum toată atenţia tatălui său.

— Eu mă simt protector faţă de Lady Maud, aşa cum te simţi tu faţă de acest bibelou de doi bani.

— Bibelou de doi bani? Dă-mi voie să-ţi spun că valorează…

— Numai că, desigur, acea dragoste este mai puternică decât lăcomia unui colecţionar.

Walter azvârli în aer obiectul fragil şi îl prinse apoi într-o mână. Tatăl său scăpă un strigăt de protest. Walter continuă, nepăsător:

— Deci când vorbeşti insultător la adresa ei, eu mă simt aşa cum te simţi tu când crezi că o să scap asta – numai că e un sentiment mult mai intens.

— Ţânc neobrăzat…

Walter îşi ridică vocea astfel încât să o acopere pe cea a tatălui său:

— Şi dacă vei continua să-mi calci în picioare sentimentele, voi zdrobi acest produs de olărit sub călcâi.

— Bine, bine, am priceput. Acum lasă-l jos, pentru numele lui Dumnezeu!

Walter luă replica drept consimţământ şi puse obiectul pe o măsuţă.

Otto rosti maliţios:

— Însă mai trebuie să ţii cont de ceva… dacă pot menţiona asta fără să-ţi calc în picioare sentimentele.

— Spune.

— Este englezoaică.

— Pentru Dumnezeu! strigă Walter. De ani de zile germanii din familii bune se căsătoresc cu aristocraţi englezi. Prinţul Albert de Saxa-Coburg şi Gotha s-a căsătorit cu regina Victoria – nepotul lui este acum regele Angliei. Iar regina Angliei s-a născut prinţesă de Württemberg!

Otto ridică tonul:

— Lucrurile s-au schimbat! Englezii sunt hotărâţi să ne ţină la un nivel inferior de putere. Se împrietenesc cu adversarii noştri, cu Rusia şi Franţa. Ar însemna să te însori cu un duşman al patriei tale.

Walter ştia că aşa gândeau cei din vechea gardă, dar era de-a dreptul iraţional.

— Nu ar trebui să fim duşmani, spuse el exasperat. Nu avem niciun motiv să fim duşmani.

— Nu ne vor permite niciodată să concurăm de pe poziţii egale.

— Nu-i adevărat!

Walter se auzi ţipând, aşa că încercă să se calmeze.

— Englezii cred în comerţul liber – ne permit să ne vindem produsele prin tot Imperiul Britanic.

— Atunci citeşte asta.

Otto îi azvârli pe birou telegrama pe care tocmai o citise.

— Majestatea Sa kaizerul mi-a cerut să comentez.

Walter ridică hârtia. Era ciorna unui răspuns la scrisoarea personală a împăratului austriac. Walter o citi cu o panică crescândă. Se încheia astfel: „Împăratul Franz Josef poate totuşi să fie sigur că Majestatea Sa va sprijini cu loialitate Austro-Ungaria, aşa cum i-o cer obligaţiile alianţei noastre şi vechea sa prietenie”.

Walter era îngrozit.

— Dar asta îi dă mână liberă Austriei! exclamă el. Pot face tot ce vor şi noi îi vom sprijini!

— Există nişte restricţii.

— Nu multe. A fost deja trimisă?

— Nu, dar deja s-a convenit asupra ei. Va fi trimisă mâine.

— Putem să o oprim?

— Nu, şi nici nu aş vrea asta.

— Dar ne obligă să sprijinim Austria într-un război împotriva Serbiei.

— Nimic rău în asta.

— Însă noi nu vrem război! protestă Walter. Avem nevoie de ştiinţă, de industrie şi de comerţ. Germania trebuie să se modernizeze, să devină liberală şi să se dezvolte. Noi vrem pace şi prosperitate.

„Şi, adăugă el în sinea sa, vrem o lume în care un bărbat să se poată căsători cu femeia pe care o iubeşte fără să fie acuzat de trădare.”

— Ascultă la mine, zise Otto. Avem duşmani puternici de-o parte şi de alta, Franţa la vest şi Rusia la est – iar ei sunt în tovărăşie. Nu putem duce un război pe două fronturi.

Walter ştia asta.

— De aceea avem Planul Schlieffen, spuse el. Dacă suntem siliţi să purtăm un război, mai întâi invadăm Franţa cu o forţă copleşitoare, obţinem victoria în câteva săptămâni şi apoi, după ce am asigurat flancul de vest, ne întoarcem spre est ca să înfruntăm Rusia.

— Singura noastră speranţă, rosti Otto. Însă când a fost adoptat acest plan de către armata germană, acum