Cărți «Ken Follett - Trilogia secolului cărți-povești pentru copii online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Otto izbi cu pumnul în birou, de parcă astfel ar fi putut strivi Franţa.
— Cu cât se scurtează mai mult timpul în care se mobilizează ruşii, cu atât devine mai riscant Planul Schlieffen. Ceea ce înseamnă că – îndreptă teatral un deget spre Walter – cu cât vom avea mai repede acest război, cu atât va fi mai bine pentru Germania!
— Nu!
De ce nu putea bătrânul să vadă cât de periculos era un asemenea mod de gândire?
— Înseamnă că trebuie să căutăm soluţii paşnice la dispute mărunte, spuse Walter.
— Soluţii paşnice? Otto clătină atotcunoscător din cap. Eşti un tânăr idealist. Crezi că există un răspuns la orice întrebare.
— Tu vrei război, spuse Walter, nevenindu-i a crede. Chiar vrei război!
— Nimeni nu vrea război, zise Otto. Dar uneori este mai bun decât alternativa.
(III)Maud moştenise un venit derizoriu de la tatăl ei – trei sute de lire pe an, care de-abia dacă îi ajungeau să-şi cumpere rochiile de sezon. Fitz se alesese cu titlul, cu pământul, cu casele şi cu aproape toţi banii. Aşa funcţiona sistemul englezesc. Însă nu asta o înfuria pe Maud. Banii nu însemnau mare lucru pentru ea: nici nu avea nevoie de cele trei sute de lire. Fitz plătea tot ce voia ea, fără să pună întrebări: i se părea lipsit de eleganţă să fie cumpătat cu banii.
Ce o revolta cu adevărat era faptul că nu avusese parte de educaţie. Când împlinise şaptesprezece ani, anunţase că va merge la universitate – şi toţi râseseră de ea. Află că trebuie să vii de la o şcoală bună şi să treci nişte examene înainte să fii admis. Maud nu mersese niciodată la şcoală şi, chiar dacă era capabilă să discute politică cu oamenii importanţi din stat, o succesiune de guvernatoare şi preceptori nu izbutiseră să o pregătească pentru a trece orice soi de examen. Plânsese şi tunase zile întregi şi chiar şi acum i se strica buna dispoziţie numai când se gândea la acest lucru. Asta o determinase să devină sufragetă: ştia că fetele nu vor avea parte de o educaţie decentă până când femeile nu aveau să primească drept de vot.
Se întreba adeseori de ce se căsătoreau femeile. Se înhămau la o viaţă de roabe, şi ce primeau în schimb? Acum, însă, aflase răspunsul. Nu mai simţise niciodată ceva atât de intens precum dragostea faţă de Walter. Iar lucrurile pe care le făceau ca să-şi exprime această dragoste îi ofereau o plăcere nemaipomenită. Să poţi să îl atingi astfel pe celălalt oricând doreşti era ceva de vis. S-ar fi înrobit singură, de trei ori chiar, dacă acesta ar fi fost preţul pe care trebuia să-l plătească.
Însă nu robia era preţul, cel puţin nu în cazul lui Walter. Îl întrebase dacă o soţie ar trebui să i se supună soţului în toate privinţele, iar el îi răspunsese: „În niciun caz. Nu cred că supunerea intră în discuţie. Doi adulţi care se iubesc ar trebui să poată lua decizii împreună, fără ca unul să i se supună celuilalt”.
Ea îşi petrecuse mult timp gândindu-se la viaţa lor împreună. Câţiva ani probabil că el avea să fie mutat de la o ambasadă la alta şi aveau să călătorească prin lume: Paris, Roma, Budapesta, poate chiar şi mai departe, la Addis Abeba, Tokyo sau Buenos Aires. Se gândi la povestea lui Rut din Biblie: „Unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu”. Fiii lor vor fi învăţaţi să le trateze pe femei ca pe egalii lor, iar fiicele lor vor fi independente şi vor avea o voinţă puternică. Poate că urmau să se stabilească în cele din urmă într-o casă din Berlin, pentru a-şi putea trimite copiii la şcoli germane bune. La un moment dat, fără îndoială, Walter avea să moştenească Zumwald, conacul de la ţară pe care tatăl său îl avea în Prusia de Est. Când aveau să îmbătrânească, iar copiii lor vor fi ajuns oameni mari, aveau să petreacă mai mult timp la ţară, plimbându-se de mână pe moşie, citind alături seara şi reflectând la cât de mult se schimbase lumea faţă de tinereţea lor.
Lui Maud îi venea greu să se gândească la altceva. Stătea în biroul ei de la Biserica Evanghelică a Golgotei, uitându-se fix la o listă de preţuri pentru produse medicale şi amintindu-şi cum îşi supsese Walter degetul în uşa de la salonul ducesei. Lumea începuse să observe că era cu mintea aiurea: doctorul Greenward o întrebase dacă se simţea bine, iar mătuşa Herm îi spusese să se trezească din visare.
Încercă din nou să se concentreze asupra formularului de comandă, dar de această dată fu întreruptă de o bătaie în uşă. Mătuşa Herm băgă capul înăuntru şi zise:
— A venit cineva să te vadă.
Părea uşor uluită şi îi dădu lui Maud o carte de vizită.
Generalul Otto von Ulrich
Ataşat
Ambasada Imperiului German
Carlton House Terrace, Londra
— Tatăl lui Walter! exclamă Maud. Ce naiba…?
— Ce să-i spun? şopti mătuşa Herm.
— Întreabă-l dacă vrea ceai sau vin de Xeres, apoi pofteşte-l înăuntru.
Von Ulrich era în ţinută formală, purtând o redingotă neagră cu revere de satin, o vestă albă de pichet şi pantaloni dungaţi. Faţa sa roşie era asudată din cauza arşiţei verii. Era mai rotofei decât Walter şi nu la fel de chipeş, dar aveau aceeaşi postură militară, dreaptă şi cu bărbia scoasă în faţă. Maud apelă la nonşalanţa ei obişnuită.
— Dragul meu Herr von Ulrich, aţi venit într-o vizită formală?
— Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră despre fiul meu, rosti el.
Engleza lui era aproape la fel de bună ca cea a lui Walter, deşi avea un accent care îi lipsea fiului lui.
— Ce drăguţ din partea dumneavoastră să treceţi direct la subiect, replică Maud cu o notă de sarcasm, căreia el nu-i dădu nicio atenţie. Vă rog să luaţi loc. Lady Hermia va cere să