— Walter provine dintr-o familie aristocrată de viţă veche.

— La fel ca mine, spuse Maud.

— Suntem tradiţionali, conservatori, credincioşi fervenţi… poate un pic demodaţi.

— La fel ca familia mea, zise Maud.

Nu mergea după cum plănuise Otto.

— Noi suntem prusaci, rosti el cu o notă de exasperare în glas.

— Ah, făcu Maud, de parcă s-ar fi prins. În vreme ce noi suntem anglo-saxoni, fireşte.

Se duela cu el de parcă nu ar fi fost decât o întrecere de vorbe de duh, dar în adâncul sufletului era speriată. De ce venise aici? Care era scopul lui? Simţea că nu poate fi ceva nevinovat. Era împotriva ei. Avea să încerce să se bage între ea şi Walter, simţi ea cu o certitudine sumbră.

Oricum, nu avea să fie răpus cu glume nepotrivite.

— Germania şi Marea Britanie sunt în dezacord. Marea Britanie îi are ca prieteni pe duşmanii noştri, Rusia şi Franţa. Asta face ca Marea Britanie să ne fie adversară.

— Îmi pare rău să aud că sunteţi de această părere. Sunt mulţi cei care văd lucrurile altfel.

— Nu ajungi la adevăr printr-un vot al majorităţii.

Din nou sesiză o notă de asprime în vocea lui. Era obişnuit să fie ascultat fără să fie contrazis, mai ales de către femei.

Asistenta doctorului Greenward aduse o tavă cu ceai şi îl turnă în ceaşcă. Otto nu mai scoase nicio vorbă până când femeia nu plecă. Apoi zise:

— S-ar putea să ajungem la război în următoarele câteva săptămâni. Dacă nu ne luptăm din cauza Serbiei, se va ivi un alt pretext. Mai devreme sau mai târziu, Marea Britanie şi Germania vor fi obligate să se înfrunte pentru stăpânirea Europei.

— Îmi pare rău că sunteţi atât de pesimist.

— Sunt mulţi cei care gândesc la fel.

— Însă nu ajungi la adevăr printr-un vot al majorităţii.

Otto părea iritat. Era limpede că se aşteptase ca ea să stea şi să-i asculte în tăcere vorbele pline de importanţă. Nu îi plăcea să fie luat în derâdere. Rosti mânios:

— Ar trebui să-mi acordaţi atenţie. Vă spun ceva ce vă priveşte. Majoritatea germanilor consideră Marea Britanie drept duşmanul lor. Dacă Walter s-ar căsători cu o englezoaică, gândiţi-vă la consecinţe.

— M-am gândit, bineînţeles. Walter şi cu mine am vorbit pe îndelete despre asta.

— Mai întâi, el ar avea de îndurat dezaprobarea mea. Nu aş putea primi cu braţele deschise o noră englezoaică în familia mea.

— Walter crede că iubirea pentru fiul dumneavoastră vă va ajuta într-un final să treceţi peste repulsia pe care o simţiţi faţă de mine. Chiar nu există nicio şansă să se întâmple asta?

— În al doilea rând, rosti el, ignorându-i întrebarea, el va fi socotit trădător faţă de kaizer. Oamenii din clasa lui socială nu-i vor mai fi prieteni. El şi soţia lui nu vor mai fi primiţi în cele mai bune case.

Maud începea să se înfurie.

— Îmi vine greu să cred ce spuneţi. Sunt sigură că nu toţi germanii sunt atât de înguşti la minte!

El nu păru să-i bage în seamă insolenţa.

— În al treilea rând, şi ultimul, cariera lui Walter se desfăşoară în Ministerul de Externe. Se va remarca. L-am trimis la şcoli şi la universităţi din mai multe ţări. Vorbeşte o engleză fără cusur şi o rusă acceptabilă. În ciuda vederilor sale imature şi idealiste, este bine văzut de superiorii săi, iar kaizerul i-a vorbit binevoitor de mai multe ori. Ar putea ajunge ministru de externe într-o zi.

— Este sclipitor, recunoscu Maud.

— Dar dacă se însoară cu dumneavoastră, cariera lui va fi terminată.

— Este ridicol, rosti ea şocată.

— Draga mea domnişoară, nu este limpede? Nu se poate avea încredere într-un bărbat care s-a căsătorit cu unul dintre duşmani.

— Am vorbit despre asta. Loialitatea lui va fi faţă de Germania, fireşte. Îl iubesc destul cât să accept asta.

— Ar putea să-şi facă prea multe griji în privinţa familiei soţiei sale ca să-şi mai poată oferi pe deplin loialitatea ţării sale. Chiar dacă ar ignora legătura, fără scrupule, lumea tot şi-ar pune întrebări.

— Exageraţi, zise ea, simţind că începe să-şi piardă încrederea.

— În niciun caz nu ar putea lucra în vreun domeniu care ar necesita discreţie. Oamenii nu ar discuta chestiuni confidenţiale de faţă cu el. Ar fi terminat.

— Nu trebuie să lucreze la contrainformaţiile militare. Ar putea trece în alte domenii ale diplomaţiei.

— Toate formele de diplomaţie necesită discreţie. Şi apoi, mai este vorba şi despre poziţia mea.

Maud fu luată prin surprindere. Ea şi cu Walter nu se gândiseră la cariera lui Otto.

— Eu sunt un sfetnic apropiat al kaizerului. Oare ar mai avea el încredere absolută în mine dacă fiul meu s-ar căsători cu o străină din rândul duşmanilor ţării?

— Aşa ar trebui.

— Poate că da, dacă aş acţiona cu fermitate şi mi-aş dezmoşteni fiul.

Maud scăpă un geamăt.

— Nu aţi face una ca asta.

Otto ridică tonul:

— Aş fi obligat să o fac!

Ea clătină din cap.

— Aţi avea de ales, rosti ea cu disperare. Orice om are întotdeauna de ales.

— Nu voi sacrifica tot ce am dobândit – poziţia mea, cariera, respectul concetăţenilor mei – de dragul unei fete, spuse el cu dispreţ.

Maud se simţi de parcă tocmai fusese plesnită.

Otto continuă:

— Însă Walter o va face, desigur.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Dacă Walter s-ar căsători cu dumneata, şi-ar pierde familia, ţara şi cariera. Însă ar face-o. Şi-a proclamat iubirea faţă de dumneata fără să se gândească la toate consecinţele, dar – mai devreme sau mai târziu – va înţelege ce greşeală catastrofală a făcut. Însă nu încape îndoială că se consideră logodit în mod neoficial cu dumneata şi că nu va renunţa la angajament. Este mult prea domn ca să facă una ca asta. „Hai, dezmoşteneşte-mă”, o să-mi spună. S-ar socoti un laş altminteri.

— Este adevărat, rosti Maud.

Era zăpăcită. Acest om odios vedea adevărul mai limpede decât ea.

Otto continuă:

— Aşa că dumneata trebuie să rupi angajamentul.

Ea simţi un junghi.

— Nu!

— Este singura cale de a-l salva. Trebuie să renunţi la el.

Maud îşi deschise gura ca să obiecteze din nou, dar Otto avea dreptate, aşa că nu îi veni în minte nimic de spus.

Otto se aplecă în faţă şi îi vorbi cu intensitate şi cu stăruinţă:

— Vă veţi despărţi de el?

Lacrimile se scurgeau pe chipul lui Maud. Ştia ce avea de făcut. Nu putea să-i distrugă viaţa lui Walter, nici măcar din dragoste.

— Da, suspină ea.

Îi pierise orice urmă de demnitate şi