mine: mă ataşez de amanţii nevestei mele şi-mi fac din ei prieteni intimi. Am cu ce mă-nveseli acolo unde alţii îşi smulg pumni de păr din cap. Să nu ne ciorovăim, D idier, să ciocnim ca nişte buni republicani între care totul este în comun.

În timp ce infirmul îşi ducea la gură un pahar ce tremura, furtuna îşi dublă intensitatea. Deodată, Truva se culcă pe tri bord cu o pantă de peste treizeci de grade, un geam se făcu ţăndări şi cioburi de sticlă fură proiectate până-n mijlocul încăperii. Sub asaltul talazurilor, vaporul gemea ca un colos epuizat de oboseală şi toată lemnăria pârâi cu scârţâituri sinistre. Valuri enorme bombardau coca vasului, explodau în jerbe de spumă lăptoasă pe geamurile sălii de mese ca să cadă într-o ploaie de bule opalescente. Se făcu o hărmălaie îngrozitoare – pachebotul luneca pe pante vertiginoase, pentru ca o clipă după aceea să se cocoaţe pe creste indecente, ridicate, deasupra elementelor furioase, ca nişte alegorii ale dezordinii.

Vijelia mă făcuse să-mi uit pe moment supărarea, dar de-ndată ce o organizare calmă şi eficace restabili ordinea la bord – doi marinari de pildă ţineau scaunul lui Franz,  căzui iar în melancolie. Ca această navă, şi eu pusesem capul spre fundul hăului. Sentimentele mele fuseseră răsturnate la fel de repede ca şi situaţia. O uitasem deja pe Rebecca, iar Beatrice îmi redeveni dezirabilă aşa cum reiei firul unui roman întrerupt. În confuzia generală, uitaserăm să neurăm la mulţi ani. Un steward veni să le aducă aminte călătorilor supravieţuitori îndatoririle şi toată lumea se felicită, se îmbrăţişă: Tiwari şi Marcello îmi prezentară urările lor cu acea nuanţă, de condescendenţă pe care-o ai faţă de învinşi: ce e mai rău nu eşecul sunt martorii care îl confirmă. Beatrice şi Rebecca se sărutară pe gură pentru prima oară. Râdeau, păreau că-şi spun mii de lucruri spirituale şi galante. Apoi se amuzară să-mi sufle de departe sărutări pe dosul mâinii; niciodată nu-mi păruseră atât de frumoase, atât de vesele.

- Ce faci mutra asta? spuse Beatrice cu o voce pe care nu i-o cunoşteam. Nu ne urezi un an bun 1980? Eram acolo îngheţat până la os, cu gâtlejul strâns parcă de un ştreang, nereuşind nici măcar să înghit ca să pot deschide gura.

-Îl invităm cu noi? Întrebă Rebecca.

- El m-ar fi invitat dacă tu l-ai fi acceptat?

- Nu cred.

- Atunci să-l lăsăm pe acest măgar singur. E o armă clasică dar sigură. Din gură îmi ieşeau silabe ca gâlgâiturile unei cade care se goleşte.

- Ce spui? Articulează, nu-nţeleg bine... Se înţelegeau ca două gemene care se distrează pe socoteala unuia care strică petrecera. Ţineau sfat intim şuşotind, iar urechea mea cea mai fină căuta în zadar să le culeagă din zbor secretele; apoi, râseră amândouă cu o cadenţă din ce în ce mai rapidă.

- Ne pare rău, Didier, afişăm complet.

- Înţelege-mă, reluă Beatrice coborând vocea, ai subminat toată încrederea pe care mi-o pusesem în tine. E mârşav doar actul pe care nu-l duci până la capăt: ţi-aş fi iertat o aventură cu Rebecca. Nu-ţi iert că ai ratat până şi asta. La mulţi ani totuşi, Don Juan, pune-te repede pe vânat, altfel o să-ţi petreci noaptea singur.

Mă sărutară fiecare pe câte un obraz apoi se îndepărtară, cu feţele întoarse una spre cealaltă, strângându-se şold lângă şold ca şi când n-ar fi vrut să facă decât un singur trup din ele amândouă.

- Ah, ce vipere sunt, spuse Franz care auzise tot. Asta, Didier, se cheamă sororitate ori atunci nu mă pricep eu. Ei hai, acceptă cu graţie că nu eşti decât un erzaţ. După ce ai vrut s-o faci pe Casanova, nu te băga iar în pielea unui cerber.

Eram distrus: această contrarietate, căzând peste beţia mea, avea greutatea unui dezastru. Ultimele cuvinte ale lui Beatrice îmi exasperaseră sentimentul de slăbiciune. Vedeam în jurul meu numai adversari şi agresori iar la urechea mea hidosul, nedezlipitul olog îşi continua monologul lui jegos, pleoscăitor şi putrid.

- Crezi că or să se...

Făcu un gest obscen cu limba.

- Amica dumitale e lacomă, a mea e ardentă, n-or să-ţi lase nimic.

Această remarcă odioasă mă revoltă. Cuprins de un acces de aversiune grandilocventă, ţipai la el:

- Vă urăsc, vă urăsc.

- Cu atât mai bine: sunt laş, sunt urât, sunt infam: acestea sunt pentru mine motive suplimentare, delicioase pentru a fi odios. Vreau să merit dispreţul care mi se arată. Ţi-o spun eu, adăugă el cu un hohot de râs, cu un prieten ca mine n-ai ne voie de duşmani.

Să răspund la aceste insulte era peste puterile mele; cufun dat în tristeţe, nu urmăream evenimentele din salon decât foarte neatent. Tocmai se desfăcuseră sticlele de şampanie. O veselie de catastrofă izbucni printre cei vreo treizeci de pasageri valizi care stăteau în picioare. Între ei se stabilise parcă o fraternitate de rezistenţă care-i înclina spre o simpatie reciprocă.

Pe aceşti ultimi petrecăreţi îi cuprinsese nebunia; Beatrice şi, Rebecca erau vedetele hărmălaiei de strigăte şi de fluierături. Atunci se produse apogeul serii. Tânăra soţie a lui Franz, care tocmai golise o cupă o manipulă distrat şi deodată o expedie în spatele ei, căzăceşte, unde se sparse cu un clinchet cristalin. Gestul provocă o exclamaţie urmată de o învălmăşeală de voci, apoi veni o pauză urmată de o nouă învălmăşeală.

Beatrice la rândul ei îşi aruncase cupa peste umăr, strălucită absurditate care-i făcu să râdă pe toţi convivii. "Încercaţi şi voi", spunea Rebecca în engleză celor care o înconjurau. Vreo zece pahare fură expediate cu graţioase hiperbole fie pe jos, fie de pereţi într-o veselie irepresibilă. Apoi Rebecca alergă să apuce alte pahare de la bufet, le goli stropindu-şi vecinii şi le aruncă în tavan. O ploaie de cioburi căzu din cer iar hohotele de râs ale jucătorilor cu nasturii desfăcuţi, cu un aer rătăcit, răspundeau detonaţiilor cristalului făcut ţăndări. Acest ultim pluton de petrecăreţi era îmbibat de alcool şi nici un amuzament nu li se părea destul de delirant. Stewarzii