încercau ei să se interpună dar nimic nu oprea delicioasa nebunie declanşată de cele două tinere femei. Obrăznicia lor nu mai avea limite. Nu mai exista nici o cupă, nici un păhărel, pahar cu picior, sondă, vază, carafă, bol, castronel care să fie cruţat de la masacru, proiectilele se încrucişau într-o furioasă hărmălaie, zgomotul de sticlă spartă aproape că acoperea vuietul pachetelor de mare care se năpusteau asupra panourilor salonului.

Clinchetele care-i încântau pe ceilalţi aveau pentru mine savoarea unui clopot de înmormântare. Apoi fu rândul farfuriilor de carton, al resturilor de mâncare să slujească drept bombe, cartuşe şi săgeţi. Jocul se transforma într-o bătălie de refectoriu. Încăperea fu curând acoperită de o reţea de bucăţi de pateu, de oase de pui, de fâşii de brânză, de sărmăluţe în foi de viţă, de frunze de ţelină, de castraveţi cu smântână, de roşii coapte care se zdrobeau de ţintă lăsând lungi împroşcături ce se scurgeau. Epavele se îngrămădeau pe jos iar faţa persoanelor atinse şiroia de suc, de vin sau de sos.

Refugiat în celălalt capăt al sălii, neluând deloc parte la tărăboi, îl contemplam de departe, îndrăgostit şi cerşetor, infirm şi dispreţuit, trăgând pe nas duhorile unei veselii zdravene la care nu mă aflam, răţuşcă urâtă alungată din volieră, singur în colţul meu de dezastru.

- Vino, îmi striga Franz de departe, ne stricăm de râs.

Aceste agape de beţivi mă scârbeau, şi fugii chiar în toiul acestor tiruri de artilerie, luând cu mine o imagine confuză de fascicole de fum, de faciesuri roşii ca focul, de nechezături haioase. Cum de putuse Beatrice să se lase antrenată în aceas tă grosolănie?

Mă uitai, o ultimă dată, la sala de mese ca să-mi fixez pentru totdeauna în memorie oribila ei geografie: Beatrice şi Rebecca, cu părul ud, se ţineau de gât, strâmbându-se de râs şi bătând pe burtă un grup de stewarzi ameţiţi. Văzându-mă că plec, Franz pe care-l înconjurau o mână de harpii germanice, mugi la adresa mea:

- Atenţie la coarne când ieşi, uşa e joasă.

O clipă după aceea, pe cursivă, fui cuprins de o îngrozi toare migrenă: capul îmi dădea impresia unei poveri în care toate venele din corp se solidificau într-un singur cheag de sânge mai greu decât o stâncă. Mă prăbuşeam, cu nervii distruşi ca după o mare mânie. Totul, în clipa aceea, îmi păru ignobil, abrutizant, cenuşiu. Decepţia era prea mare şi nu-mi iertam că adun situaţii ridicole, că sunt pedepsit pentru o greşeală neînsemnată pe care nici măcar nu fusesem în stare s-o comit. Încercam zadarnic să-mi uit nevralgia şi le urmăream cu un gând vindicativ pe cele două trădătoare care acolo sus îşi premeditau înlănţuirea. În mod pueril, speram că balansul naveile va împiedica să se înlănţuie şi că un bagaj căzând din plasă le va ameţi în plină înfăptuirea păcatului.

Mă aruncai pe cuşetă plângând, rugându-mă ca nava să se scufunde sub tornadă şi să-i înghită o dată cu ea pe toţi actorii sinistrei farse. Băusem şi nu mai aveam o noţiune distinctă a lucrurilor. Unele se topiră într-un singur coşmar. Rând pe rând mă trezeam şi adormeam la loc. O aşteptai pe Beatrice toată noaptea, tresărind la cel mai mic pas de pe culoar, plângând tot mai tare după fiecare alarmă falsă.

 

Ziua a cincea:

Ceremonia ceaiului.

 

Cum de mai puteam, după o asemenea seară, să mă rad, să mă îmbrac cu haine curate, să beau cafea?

Ziua luneca pe noapte ca o cârpă udă pe un ochi de geam murdar, şi un soare ca de sfârşitul lumii încerca să iasă timid, luminând un spectacol dezolant. Totul încă dormea, în afară de zumzetul motoarelor şi de bruştele pale de vânt care făceau să tremure carcasa pachebotului. Ascultam im precaţiile mării izbind în coca vasului şi-mi hrăneam tulburarea cu această larmă ce urla împreună cu mine. Acum nu mai rămânea decât o vastă plictiseală de ape până la Istanbul unde trebuia să ajungem la începutul după-amiezii: încă cinci ore de stat închişi în dricul plutitor. Mă simţeam lugubru: Beatrice tot nu se întorsese.

Trebuia cu orice preţ să-i vorbesc.Tovarăşa mea, de care mă lega amintirea atâtor momente fericite, reprezenta pentru mine, în clipa aceea, cea mai dezirabilă femeie: o blestemam pe Rebecca, crudă intrigantă care ne dezbinase. O fiinţă apă rută la o încrucişare de drumuri ţi se pare paradisul. Greşeala e să vrei să fixezi acest chip abia întrevăzut. Cum de mă gândeam să repun totul în cauză pentru câteva intimităţi cu această necunoscută? Mă trezeam dezmeticit parcă dintr-o beţie rea. Trebuise acest loc închis ca să facă să urce la suprafaţă drojdia pasiunii impure ca o mâncare prea grasă; acest vapor îmi făcuse sufletul să şchioapete.

A crede că toată nefericirea mea ţinea de vreo înţelepciune trivială în stilul "Cine îmbrăţişează multe puţine adună" mă oripila. N-aveam curajul să aştept întoarcerea lui Beatrice: trebuia s-o văd imediat, să-i vorbesc, s-o implor să mă ierte. Ieşii din cabină, urcai scările, străbătui punţile şi pasarelele, mă afundai în sala maşinilor, trecui de mai multe ori prin faţa micii trupe a stewarzilor netreziţi bine: nici urmă de Beatrice. Uram cuşca plutitoare care ne întemniţa, blestemam enigmatica mare care nu ne duce nicăieri, indică mii de direcţii pe care le susţine şi le trădează în egală măsură. De mai multe ori, mă întorsei în cabină. De fiecare dată lăsam un bilet indicându-mi poziţia, ora întoarcerii. Degeaba.

Atunci mă hotărâi să fiu cu sufletul împăcat. O putere de nestăpânit mă împingea să mă-ntorc la etajul blestemat. Urcai cu toată viteza spre clasa întâi. Apropiindu-mă fără zgomot de uşa Rebeccăi îmi lipii urechea de ea. Mă aflam acolo, asurzit de pulsaţiile propriei mele inimi, când uşa se deschise.

- Intră, spuse Franz, te aşteptam.

Tresării.

- Dumneavoastră aici? Atunci am greşit cabina.

- Deloc.Veghez somnul soţiei mele.

Mai întâi mă gândii să fug. Infirmul era ultima persoană pe care aveam chef s-o văd. Şi el o ştia probabil. Intrai deci, plin de mânie, incapabil să emit vreun sunet. Rebecca dormea în pat.

- Poţi să vorbeşti tare, a