— Este dorinţa Comitetului Executiv, rânji ea.

— Nu vreau să rămân, strigă Liz. Vreau…

— Partidul ştie mai multe despre noi decât ştim noi înşine, replică femeia. Trebuie să rămâi aici. Aşa doreşte Partidul.

— Cine este Mundt? întrebă Liz din nou, dar nici de data asta femeia nu răspunse.

Încet, Liz o urmă pe coridoare nesfârşite, printre gratii păzite de santinele, pe lângă uşi de oţel din spatele cărora nu răzbătea niciun sunet, în jos pe scări interminabile, prin curţi întregi aflate mult sub pământ, până când crezu că a coborât tocmai în măruntaiele iadului şi că nimeni nu avea nici măcar să-i spună când Leamas va fi mort.

*

*      *

Nu avea idee cât era ceasul când auzi paşi pe coridorul de dincolo de celula ei. Ar fi putut să fie cinci după-amiază - ar fi putut să fie miezul nopţii. Stătuse trează, cu privirea holbată în întunericul de nepătruns, jinduind după un sunet. Nu-şi închipuise niciodată că tăcerea ar putea fi atât de groaznică. La un moment dat strigase, dar nu se auzise niciun ecou, nimic. Doar amintirea propriei voci. Cu ochii minţii, văzuse sunetul cum se loveşte de întunericul compact, aşa cum un pumn se năpusteşte într-o stâncă. Stând pe pat, îşi adunase mâinile pe lângă ea, şi i se părea că întunericul le face să fie grele, ca şi cum ar fi orbecăit prin apă. Ştia că era o celulă mică; că în ea se află patul pe care stătea, o chiuvetă fără robinete şi o masă grosolană: văzuse toate astea de cum intrase. Apoi însă se stinsese lumina, iar ea se repezise frenetic spre locul unde ştia că se află patul, şi lovise cu picioarele, şi rămăsese acolo, tremurând de frică. Până când a auzit paşi, iar uşa celulei a fost deschisă brusc.

Îl recunoscu de îndată, deşi abia reuşi să-i distingă silueta în lumina albastră şi palidă de pe coridor. O siluetă zveltă, ageră, chipul cu trăsături regulate şi părul scurt şi blond pe care lumina din spatele lui abia îl atingea.

— Sunt eu, Mundt. Vino cu mine imediat.

Glasul lui era dispreţuitor şi totuşi stins, ca şi cum n-ar fi fost dornic să-l mai audă şi altcineva.

Brusc, Liz se simţi îngrozită. Îşi aminti de gardian: „Mundt ştie ce să le facă evreilor“. Stătea în picioare lângă pat, ţintuindu-l cu privirea, neştiind ce să răspundă.

— Grăbeşte-te, bleago! Mundt făcu un pas înainte şi o apucă de încheietura mâinii. Grăbeşte-te!

Se lăsă trasă pe coridor. Tulburată, îl urmărea pe Mundt cum încuie din nou uşa celulei, fără grabă. O prinse de braţ cu brutalitate şi o sili să umble repede pe coridor, jumătate alergând, jumătate mergând. Auzea zgomotul îndepărtat al aparatelor de aer condiţionat şi, din când în când, sunetul altor paşi pe coridoare ce se bifurcau din cel pe care se aflau ei.

Observă că Mundt ezita, ba chiar se dădea înapoi când ajungeau pe alte coridoare, o lua înainte, confirmând că nu vine nimeni, după care îi făcea semn să înainteze. Părea să fie convins că îl urmează de bunăvoie, că ştie motivul. Aproape ca şi cum ar fi tratat-o drept complice.

Apoi, pe neaşteptate, se opri, băgă o cheie în broasca unei uşi murdare de metal. Liz aştepta, cuprinsă de panică. Mundt împinse uşa violent în afară, şi aerul plăcut şi rece al unei seri de iarnă îi trecu peste faţă. Îi făcu din nou semn, cu aceeaşi grabă, iar ea îl urmă, coborând două trepte, pe o cărare pietruită care trecea printr-o grădină de legume neîngrijită.

Merseră pe cărare până la o poartă gotică lucrată cu măiestrie, care dădea într-o şosea. La poartă, era o maşină. Lângă ea, stătea Alec Leamas.

*

*      *

— Păstrează distanţa, o avertiză Mundt în momentul în care ea începu să înainteze. Aşteaptă aici.

Mundt o luă înainte singur, iar ea îi urmări pe cei doi bărbaţi vorbind încet între ei un timp care i se păru o veşnicie. Inima îi bătea nebuneşte, tot corpul îi tremura de frig şi de frică. În cele din urmă, Mundt se întoarse.

— Vino cu mine, îi porunci, conducând-o spre locul unde stătea Leamas.

O clipă, cei doi bărbaţi se priviră.

— La revedere, făcu Mundt cu indiferenţă. Eşti un prost, Leamas, adăugă. Fata e de doi bani, ca şi Fiedler.

Şi apoi, fără alt cuvânt, se răsuci, îndepărtându-se cu pas grăbit, până se pierdu în lumina crepusculară a amurgului.

Liz întinse mâna şi-l atinse, iar el se întoarse pe jumătate cu spatele, dându-i mâna la o parte, şi deschise portiera maşinii. Îi făcu semn din cap să intre, dar ea ezită.

— Alec, şopti, Alec, ce faci? De ce te lasă să pleci?

— Taci din gură! şuieră Leamas. Nici să nu te gândeşti la asta, pricepi? Urcă.

— Ce-a zis despre Fiedler? Alec, de ce ne lasă să plecăm?

— Ne lasă să plecăm pentru că ne-am făcut treaba. Urcă în maşină, repede!

Constrânsă de extraordinara lui voinţă, se urcă în maşină şi închise portiera. Leamas se urcă lângă ea.

— Ce târg ai făcut cu el? insistă ea, şi în voce începuseră să se strecoare suspiciunea şi teama. Ziceau că ai încercat să complotezi împotriva lui, tu şi Fiedler. Atunci, de ce te lasă să pleci?

Leamas pornise maşina şi curând mergeau cu viteză pe drumul îngust. De o parte şi de cealaltă, câmpuri goale; în zare, dealuri întunecate, anoste se întreţeseau cu bezna care cuprindea încet totul. Leamas se uită la ceas.

— Avem cinci ore de mers până la Berlin, o anunţă el. Trebuie să fim la Köpenick până la unu fără un sfert. N-ar trebui să fie o problemă să ajungem.

O vreme, Liz nu zise nimic; stătea privind afară, pe şosea, pierdută într-un labirint de gânduri pe jumătate înfiripate. Era lună plină, iar chiciura atârna în văluri lunguieţe peste câmpuri. Intrară pe autostradă.

— Mă aveai pe conştiinţă, Alec? întrebă ea în cele din urmă. De asta l-ai convins pe Mundt să mă lase să plec?

Leamas nu răspunse.

— Tu şi Mundt sunteţi duşmani, nu?

Leamas continua să tacă. Acum conducea repede, acul kilometrajului arăta o sută douăzeci de kilometri la oră; autostrada era plină de gropi şi de hârtoape. Mergea cu farurile aprinse pe faza lungă, constată Liz, şi nu se obosea