hulubărie şi lîngă maşină stă o femeie subţirică de tot, cu o claie de bucle negre, care ţine-n braţe un sugaci slăbuţ în scutece. Stă lîngă fereastra mea şi se uită la mine de parc-ar vedea un animal cu două capete. Şi imediat m-am gîndit: Ce-are asta pe obraz? Ce-i desenat acolo? Şi atunci am văzut că erau lacrimi, şi varsă şi ea lacrimi şiroi şi neîncetat, şi şoferul stă lîngă ea cu un sandviş în gură, şi-mi face semne de în sfîrşit te-ai deşteptat, faceţi cunoştinţă, asta-i sora mea mai mare, o luăm cu noi, închipuie-ţi că ea încă n-a fost la Zidul Plîngerii, dar mai întîi te ducem pe tine unde trebuie, n-avea grijă.

— Unde sînt, ce sînt eu, ce caută-aici Zidul Plîngerii, unde e Beer-Sheva? Cum am ajuns aici? Şi şoferul rîde: Jumătate de drum le-ai soilit, te-am adormit de minune cu bancurile mele. Femeia spune: Nu pot să cred, şi pe el l-ai înnebunit cu bancurile tale proaste, băăă, înapoiat mintal ce eşti? Nu ţi-e ruşine să-i spui bancuri în situaţia lui?

— Chiar şi înlăcrimat, glasul ei e dur, nervos. Şi şoferul îi spune: Şi cînd dormea i-am spus bancuri, nu l-am lăsat nici o clipă fără bancuri, i-am făcut apărare om la om, haide, suie-te. Şi ea se urcă pe bancheta din spate cu bebeluşul şi c-o sacoşă mare. Am trecut de mult de Beer Sheva, îmi spune el, nu te las să călătoreşti singur, mi te-ai lipit de suflet, tu, pîn-acasă te duc, cursă specială. Dar acum, te rog frumos, fără bancuri, spune soră-sa, şi nu vă uitaţi, trebuie să-i dau să sugă, şi-ntoarce şi-oglinda aia, maniacule!, şi-i arde un dupac uşurel după ceafă, iar eu stau acolo ca un tîmpit şi mă gîndesc ce-i chestia asta că parcă nu-i lăsată starea mea de orfan să-nceapă, de fiecare dată îmi e amînată înc-un pic, şi dacă ăsta e-un semn pentru mine să fac ceva, atunci ce anume?

El merge încet la fotoliul roşu şi se aşază pe marginea lui. Se poate vedea că ochii, îndărătul lentilelor sparte, îi sînt întorşi înăuntrul lui. Cercetez sala pentru el. Am rămas poate cincisprezece inşi. Cîteva femei îl privesc stupefiate, cu o uitătură obtuză şi totodată tăioasă, ca şi cum ar privi prin el spre alte vremuri. E greu de greşit în privinţa acestei priviri: femeile astea îl cunosc foarte bine, sau l-au cunoscut cîndva de-aproape. Mă întreb cum de-au ştiut să vină în seara asta. Oare i-a telefonat fiecăreia dintre ele şi a invitat-o? Sau atunci cînd e prin împrejurimi ele vin întotdeauna la spectacolele lui?

Îmi amintesc că-mi lipseşte ceva din tablou: masa celor doi motociclişti tineri e goală. N-am văzut cînd au plecat. Ghicesc că după uraganul lui de lovituri au apreciat că mai mult de-atît n-o să li se ofere în seara asta.

— Deci stau şi-mi înţepenesc mutra-n parbriz. Mor de frică să nu-mi fugă vreun ochi îndărăt. În general, asta cel puţin s-a aşezat pe bancheta din spate, dar astăzi, cu chestia asta, că fiecare îţi alăptează cînd îi vine, orişiunde, paf! Nu, gîndiţi-vă, nu-i deloc amuzant, stai cu o duduie, ţi se pare normală, normativă după cum se spune, şi ea-şi ţine-n braţe pruncul, şi n-are nici o importanţă că pruncul ţi se pare-n vîrstă de opt ani, îi mijeşte de-acum barba…

Vocea lui e seacă, aproape lipsită de culoare.

— Şi tu şi ea staţi aşa de vorbă despre problemele care sînt la ordinea zilei, să spunem despre teoria cuantică a relativităţii, şi ea deodată, fără să clipească, scoate din mînecă un sîn! Un sîn adevărat! De la producător! Şi i-l vîră pruncului în gură şi continuă să discute cu tine despre acceleratorul electromagnetic de particule, cel din Elveţia, care, că veni vorba, dacă lipiţi de el urechea puteţi chiar să auziţi cum le strigă dumnealor, particulelor: Haideţi, fetelor, n-avem timp, strîngeţi rîndurile, blegelor…

E seara lui de adio. Simt asta. Ştie că asta e ultima oară că spune bancurile astea. Fata care a vrut să plece şi s-a întors îşi sprijină capul în palmă şi ochii ei sînt posomorîţi. Care e povestea ei? Oare l-a condus într-o noapte la el acasă, după spectacol? Sau poate că e fiica lui, unul din cei cinci copii ai lui, şi asta e prima oară că-i aude povestea?

Şi cei doi motociclişti în negru, deodată răsare în mine un gînd uluitor: e posibil ca şi ei să fie legaţi cumva de el?

Îmi aduc aminte de ce-a povestit mai înainte: cum juca şah cu oameni care, pe stradă, veneau înspre el. Fiecare dintre ei avea un rol, şi ei nu ştiau asta. Cine ştie ce joc de şah complicat, simultan, joacă el aici în seara asta?

— Şi femeia, soră-sa, continuă să-şi hrănească pruncul, şi-o aud făcînd totodată c-o mînă săpături în sacoşă, şi-mi spune: Precis n-ai mîncat azi nimic, întinde mîna, băiete. Întind mîna înapoi, şi ea îmi dă un sandviş învelit, şi pe urmă un ou răscopt gata curăţat, şi o bucată de ziar împăturită cu puţină sare pentru ou. Pe cît pare femeia de dură, căuşul palmei ei e moale, de-a dreptul moale: Mănîncă, îmi spune ea, cum de te-au trimis aşa, fără nimic de pus în gură?

— Eu mă reped asupra sandvişului ei, şi sandvişul e cu salam tăiat gros, gustos, şi pastă de roşii care-mi arde gura, şi asta-i bine, asta dintr-odată mă-nviorează, mă reîntoarce pe teren. Presar pe ou sare şi-l înghit din două îmbucături. Ea, fără să vorbească, îmi pune în palmă o prăjiturică sărată, şi scoate din sacoşă o sticlă mare de-un litru şi jumătate,