– Ai ceva de băut? am întrebat.

– Ah, Henry!

– Aş putea să mă duc să cumpăr ceva. Aş fi făcut-o, dar n-am ştiut ce vrei.

– Am ceva.

Debra s-a dus în bucătărie.

– Cum îţi merge? l-am întrebat pe Larry.

– Nu prea grozav, dar acum mi-e mai bine. Mă ocup de autohipnoză. A făcut minuni pentru mine chestia asta.

– Ta vrei să bei ceva, Larry? a întrebat Debra din bucătărie.

– Mulţumesc, nu.

Debra a apărut cu două pahare de vin roşu. Casa ei era decorată în exces. Peste tot era câte ceva. Era un haos de obiecte scumpe şi muzică rock părea să răsune de peste tot din mici difuzoare.

– Larry practică autohipnoza.

– Mi-a spus.

– Nici nu ştii cât de bine dorm acum. Cât de bine comunic acum, a zis Larry.

– Crezi că toată lumea ar trebui să încerce asta? a întrebat Debra.

– Păi, ar fi cam greu de zis. Dar ştiu precis că pentru mine funcţionează.

– Dau o petrecere de Halloween, Henry. O să vină toată lumea. Ce-ar fi să vii şi tu? În ce crezi că ar trebui să se costumeze, Larry?

S-au uitat amândoi la mine.

– Păi, nu ştiu, a zis Larry. Zău, nu ştiu. Poate... ah, nu... nu cred...

Soneria a răsunat ca un clopot şi Debra s-a dus să deschidă. Era un alt homo fără cămaşă pe el. Avea masca unui lup cu o limbă mare de cauciuc ieşindu-i din gură. Părea iritabil şi deprimat.

– Vincent, el e Henry. Henry, el e Vincent... Vincent m-a ignorat. Stătea doar acolo, cu limba lui de cauciuc.

– Am avut o zi oribilă la muncă. Nu mai suport. Cred că am să-mi dau demisia.

– Dar, Vincent, ce o să faci? a întrebat Debra.

– Nu stiu, aş putea face o mulţime de lucruri. Nu trebuie să le suport porcăriile!

– Vii la petrecere, nu-i aşa?

– Desigur, de zile întregi mă pregătesc.

– Ai reţinut versurile pentru piesă?

– Da, dar de data asta ar trebui să interpretăm piesa înaintea jocurilor. Ultima oară, când am ajuna la piesă, eram cu toţii atât de distruşi, încât nu am onorat-o cum trebuie.

– Bine, Vincent, o să facem cum zici.

Şi cu asta, Vincent şi limba lui s-au întors şi au ieşit pe uşă.

Larry s-a ridicat.

– Păi, trebuie să plec şi eu. Mi-a părut bine, a zis către mine.

– Şi mie, Larry.

I-am dat mâna şi Larry a trecut prin bucătărie şi a ieşit prin uşa din spate, ca să se ducă la el.

– Larry m-a ajutat foarte mult. E un vecin bun. Îmi pare bine că ai fost drăguţ cu el.

– Părea de treabă. Ce naiba, era aici înainte de a veni eu.

– Nu facem sex.

– Nici noi.

– Ştii la ce mă refer.

– Mă duc să cumpăr ceva de băut.

– Henry, am destul de băut. Ştiam că vii. Debra a umplut din nou paharele şi am privit-o. Era tânără, dar arăta de parcă ar fi descins din anii '30. Purta o fustă neagră care îi ajungea cam la jumătatea dintre genunchi şi glezne, pantofi negri cu tocuri înalte, bluză albă închisă până sus, un colier, cercei, brăţări, buzele puternic rujate, mult fard şi parfum. Era bine clădită, cu sâni şi fese mişto, pe care şi le legăna în mers. Fuma ţigară de la ţigară, erau chiştoace murdare de ruj peste tot. Mă simţeam de parcă aş fi fost pe vremea copilăriei. Nici măcar nu purta ciorapi cu chilot şi, din când în când, îşi ridica ciorapii de nailon, arătând exact atât cât trebuie din picior, exact atât cât trebuie din genunchi. Era tipul de fată pe care taţii noştri o admirau.

Mi-a povestit despre afacerea ei. Era o chestie care avea de-a face cu avocaţi şi stenograme. O înnebunea, dar câştiga destul de bine.

– Uneori, mă irită teribil unii dintre angajaţi, însă dup-aia îmi trece şi ei mă iartă. Habar n-ai cum sunt nenorociţii ăştia de avocaţi! Vor totul imediat şi nu se gândesc cât timp îţi ia să rezolvi lucrurile. Avocaţii şi doctorii sunt plătiţi în exces. Membri răsfăţaţi ai societăţii noastre. Următorul este mecanicul de la garajul din colţ. Dar ai putea să-l pui la socoteală şi pe dentist.

Debra şi-a pus picior peste picior şi fusta i s-a ridicat.

– Ai picioare foarte frumoase, Debra. Şi ştii cum să te îmbraci. Îmi aminteşti de fetele de pe vremea mamei mele. Pe atunci femeile erau femei.

– Te pricepi la vorbe, Henry.

– Ştii la ce mă refer. Este adevărat, mai ales pentru L.A. Odată, nu cu multă vreme în urmă, am plecat din oraş şi, când m-am întors, ştii cum mi-am dat seama că sunt iar aici?

– Păi, nu...

– E vorba de prima femeie care mi-a ieşit în cale pe stradă. Avea pe ea o fustă atât de scurtă, încât i se vedeau chiloţii. Şi prin partea din faţă a chiloţilor - îmi cer scuze - îi puteai vedea flocii. Atunci am ştiut că sunt iarăşi în L.A.

– Unde erai? Pe Mainstreet?

– Mainstreet, pe naiba. Eram la intersecţia dintre Beverly şi Fairfax.

– Îţi place vinul?

– Da, îmi place la tine. S-ar putea chiar să mă mut aici.

– Proprietarul meu e gelos.

– Mai există altcineva care ar putea fi gelos?

– Nu.

– De ce?

– Muncesc din greu şi-mi place să mă întorc acasă seara şi să mă relaxez. Îmi place să decorez.

Mâine dimineaţă mă duc cu o prietenă - care lucrează pentru mine - prin magazinele de antichităţi. Vrei să vii şi tu?

– O să fiu aici mâine dimineaţă?

Debra n-a răspuns. Mi-a mai turnat un pahar şi s-a aşezat lângă mine pe canapea. M-am aplecat şi am sărutat-o. În vreme ce făceam asta, i-am ridicat fusta şi mai mult şi am aruncat o privire la piciorul ăla în ciorap de nailon. Arăta bine. Când am încetat să ne mai sărutăm, şi-a tras din nou fusta în jos, dar memorizasem deja piciorul. S-a ridicat şi s-a dus în baie. Am auzit-o trăgând apa. Apoi a trecut ceva vreme. Probabil că-şi punea şi mai mult ruj. Mi-am scos batistă şi mi-am şters gura. Apoi am văzut că batista era plină de ruj. În cele