— Ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Pe maică-ta ai informat-o?

— După ce iau Oscarul, află singură.

— Deci, good bye, Police!

— Da, însă după ce încheiem dosarul.

— Frumos din partea ta... Te felicit, sunt convins că ai ales bine. Ţi-am mai zis-o, cu moaca asta de arhanghel scandinav, faci carieră!

Încerc un vag sentiment de abandon. Încă unul care o cară! Babuinul, Pascu, Suliţă (fără a-l regreta, dar se adaugă), acum ăsta. Lui Ene, oricum nu-i mai era gândul la Poliţie. Îmi vine să şi râd! În momente atât de tensionate, prima informaţie pe care mi-o dă e că se face acrobat, şi abia în al doilea rând, îmi raportează că acum o oră, a fost descoperit în Lacul Pantelimon cadavrul lui Marin Panduru. Bădoiu s-a şi deplasat într-acolo, împreună cu operativii... Hm, şase crime şi o tentativă. Stăm binişor, până la o sută mai e.

Babuinul mi-a lăsat o notă pe birou. Domiciliul oficial al lui Gică Funebrul e în Drumul Taberei. A dat peste nevastă-sa, abandonată de doi ani. Gică trăieşte cu o ţigancă, nu-i ştie adresa. Pe madam Gică însă, n-o interesează. Primeşte în fiecare lună o sumă confortabilă, "treaba lui cu cine se întinde." În concluzie, trebuie căutat la prima oră, la prăvălie.

Dintr-un alt raport, mai aflu că Ţeastă nu figurează în evidenţa corpului diplomatic, iar prezenţa lui Suliţă nu a fost semnalată nicăieri.

Întâlnirea cu Gabriela State e fixată pentru ora zece. Deocamdată, la nouă fără douăzeci, încerc să-l contactez pe Gică Funeralii. Înainte de a pleca, o sun pe Viorela. Sunt sigur că nu s-a dus la şcoală. Aşteaptă un semn de viaţă de la Săraru, nu se poate despărţi de telefon.

Nu mă înşel, răspunde chiar ea. De la primul tril. În vocea precipitată, îi aud bătăile inimii. Începe să plângă:

— Jur că nu m-a căutat! Măcar de-ar fi făcut-o! Recunosc, nu v-aş fi spus-o, dar jur că nu am nimic să vă spun.

— Viorela, dacă afli ceva, anunţă-mă imediat. Toţi complicii lui (amplific) au fost asasinaţi, banda a intrat în lichidare. Dacă ţii la viaţa lui, ai încredere în mine.

Închid. Am fost patetic, dar sincer. Ridic din nou receptorul, sun la Spitalul Municipal. Reuşesc să vorbesc cu asistenta şefă. Toto şi-a revenit în timpul nopţii pentru câteva minute, după care a căzut iar în stare de inconştienţă. Starea rămâne gravă, medicii sunt totuşi mai optimişti ca ieri.

Las vorbă la birou cam pe unde mă aflu, şi-i dau bici spre super- marketul lui Gică. Îl iau cu mine pe Ene, aflat pe ultimii metri, ultimele secunde de sticlete bugetar.

Tot închis, nici o mişcare. Cum m-am obişnuit cu decesele în serie, exclam:

— Altul care a mierlit-o.

— Sau poate se ascunde, opinează Ene.

— Să sperăm...

— Ce propuneţi?

— Eu trebuie să plec, am întâlnire cu doamna State. Tu rămâi aici, aştepţi să vezi ce se mai întâmplă. Fii atent...

Îmi zâmbeşte cu 2000 de dinţi sclipitori. Un smile fără trese. E deja la Hollywood.

— Nici o grijă, Cap Bob! Acum, că abandonez cursa, precis n-o mai încurc.

Punctuală femeie Gabriela State! Când sun la uşă, nici pălăria nu trebuie să şi-o mai pună. Mă invită să iau câteva minute loc, se aşază şi ea. Îşi culcă palma pe pieptul plin:

— Până îşi face medicamentul efectul. Am palpitaţii... Fiţi liniştit, îmi trece imediat.

E palidă ca o cretă şi respiră greu.

— V-a mai telefonat?

— Nu ştiu. Nu mai suportam să-l aud şi am blocat telefonul.

Arunc o privire în jur. E ordine, dar cam praf. Doar de dereticat nu-i arde! Nu-i arde de nimic. Ficusul de lângă fereastră plânge după apă, pendula neîntoarsă arată o oră fantezistă. Cer permisiunea să intru în baie, să mă spăl pe mâini. Pe etajera din faţa oglinzii, produse autohtone. Alături, o trusă completă de cosmetice Lancôme. Cadou de la Wanda, precis. Ca şi halatul de baie somptuos, pufos ca o lebădă.

Mă întorc în sufragerie. Doamna State mă aşteaptă în picioare, trăgându-şi mănuşile negre. Ţine un doliu foarte strict şi înainte de a părăsi apartamentul, îşi coboară voalul dens pe faţă.

În holul blocului, un vecin cu cheile în mână şi Evenimentul la subsuoară stă de vorbă cu femeia de serviciu. Ne aruncă o privire indiferentă şi continuă discuţia despre şobolanii din curtea interioară. Omenia marilor oraşe...

Depozitul de valori se află la subsol; e lung, îngust şi "tapetat" cu casete metalice cenuşii. Ca şi V., reprezentantul Parchetului, intru pentru prima oară într-o asemenea instituţie. Mi se pare neaşteptat de familiară, pentru că arată exact ca hrubele cu safe-uri secrete din filme. După o sumedenie de formalităţi care ţin de securitatea locului şi identificarea noastră foarte strictă, directorul deschide cu gestică brahmană caseta Wandei. Îmi bate inima de curiozitate, procurorul a căpătat brusc un gât de barză, doamna State respiră greu.

Apare o servietă diplomat elegantă. Suntem invitaţi să constatăm personal că safe-ul nu mai conţine nimic altceva şi părăsim peştera lui Harun-Al-Raşid. (Ca şi Burebista, Ali Baba s-a demonetizat!) Din cauza măsurilor extraordinare de pază, ajungem în biroul directorului, cam după zece minute. Cabinetul arată bine de tot. Multă piele, mobilă masivă, culori stinse până şi la tablouri. Inspiră exact ceea ce s-a urmărit: opulenţă, soliditate, discreţie. Bravo, flăcăi, le-aţi învăţat din mers!

Stăm toţi în picioare şi din nou ne-au crescut gâturile. La un birou mai mic, o funcţionară se pregăteşte să bată la maşină inventarul. E foarte clasică; pentru competenta secretară de patruzeci de ani, în taior şi escarpeni, nu pentru "unghii şi picioare lungi" de douăzeci de ani, care bate cu două degete.

Directorul oficiază cu aceleaşi gesturi onctuoase, prezentând fiecare obiect, de parcă ar ţine un iepure de urechi... Nu intru în descrieri amănunţite. De semnalat câteva bijuterii pe care le presupun foarte scumpe, în etu-urile lor originale (Bulgarov şi Chopard), un carnet de cecuri (Banca Bilbao), câteva mii de lire sterline şi franci elveţieni. Mai există un microfilm, plin de miez, fireşte, de vreme ce-şi are domiciliul într-o casetă de valori şi, în sfârşit, un dosar subţirel. Conţine o scrisoare şi EVRIKA! un certificat de