naştere pe care-l înregistrez cu uriaşă satisfacţie, ca pe un succes personal. A fost eliberat în 16 mai 1994 la Düsseldorf. Numele copilului (sex bărbătesc) — Erwin Alexander Patrick State. Tatăl — nexam! Mama — Doina State.

Copilul deci există. E o certitudine şi Gabriela State, răpusă de emoţie, plânge. Atinge tremurând fiecare obiect, cu sentimentul că o atinge pe fiică-sa.

— Bietul copilaş... Măcar de-aş şti unde e.

N-o mai ţin picioarele şi o ajutăm să se aşeze. Secretara îi aduce un pahar cu apă. Urmează ultimele formalităţi, semnături, parafe, consilii profesionale. Doamna State ascultă zăpăcită. Îi atragem atenţia că momentan ar fi indicat să păstreze valorile în depozitul băncii şi e de acord. Alt itinerar birocratic, altă rundă de hârtii, ştampile, semnături şi Gabriela State devine titulara casetei secrete care a aparţinut Wandei. Îşi bagă cheile în poşetă şi directorul ne conduce frânt de şale până la lift.

 

 

Pe drum, doamnei State i se face rău, dar nu vrea să audă de spital. Nu mă simt liniştit până nu o văd instalată pe canapeaua ei, respirând normal. Îmi promite că se va baricada în casă şi că va suna medicul.

— Domnule căpitan, găsiţi-mi băiatul şi simt... simt că n-o să mai am nevoie de nici un doctor.

Aştept dincolo de uşă până aud ambele yale răsucite în broască şi lanţul pus. Zbor literalmente pe scări şi gonesc ca un nebun până la sediu. Sunt convins că deţin cheia afacerii. E în buzunarul meu de la piept.

 

***

 

Duc filmul la laborator şi mă arunc pe scrisoare. Paştele mă-sii, e în deutsche! Nu-i o problemă, avem specialistul nostru, maiorul P, dar eu nu mai am răbdare.

— Scrisoarea, începe didactic şi domol, pe înţelesul proştilor, e adresată doamnei Doina State, Düsseldorf...

— ...PipiStrasse fifţig 2! Lasă-mă, nene, zi-i ce cântă în compunere!

Mă priveşte mirat şi dă drumul la text:

— Scumpa mea comoară, mă simt neconsolat că nu am putut fi împreună la naşterea micuţului nostru Erwin Alexander Patrick, că într-un fel nu mi-am făcut datoria de tată. Sunt mândru de fiul meu şi vreau s-o ştie toată lumea. Ziua aceea nu va întârzia.

Aici, unde mă aflu, sunt în deplină siguranţă şi doar dorul şi gândurile care mi le fac pentru voi îmi răpesc liniştea. Ţi-am deschis un cont la Banca Bilbao prin Sch. El îţi va da amănunte. Tremur de teamă pentru viaţa lui Patrick. Până se linişteşte situaţia, ascunde-l de H. Nu are scrupule. Cred că ar fi bine să duci copilul în România. Te implor, adorata mea, ai grijă! Îmbrăţişează-l pe fiul nostru, vorbeşte-i de tăticul lui. Vă iubesc mult. Al tău până la moarte, Alex.

Se uită la mine peste ochelari. În ciuda dulcegăriilor şi a patetismului specifice naţiei, scrisoarea impresionează. E sinceră şi transmite emoţiile expeditorului.

— Copilul e în România, conchide maiorul P., scrie negru pe alb.

— De acord, dar unde? Şi de ce trebuie să se ascundă amândoi, şi tatăl şi pruncul?

— Ei, asta nu mai scrie.

Ieşim împreună. Îl rog să-mi pregătească traducerea scrisă şi mă duc iar peste ăia de la laborator. Doar ca să-i frec la cap. Dacă erau gata, materialul ar fi ajuns în birou. N-am însă răbdare nici cât o fecioară de 40 de ani, care arde să-şi pună semnătura pe un certificat roz. Flăcăii mă primesc cu un entuziasm nedisimulat:

— Te-ai sonat? Te crezi la NASA? Ce-o fi în capul tău, că lucrăm prin satelit?

Am fost colegi de facultate şi nu-mi amintesc vreun singur curs sau seminar la care Năiţă să nu fi întârziat. Remarc, en passant:

— Nu te ştiu prea grăbit de felu-ţi. E unii pentru care încă nu s-a inventat ceasul.

— Zău?! E alţii în schimb, care-şi ratează vocaţia de şapcalii. Ia-ţi dom'le, un fluier, defilează pe peroane, şi lasă-mă dracului pe mine fără Greenwich!... Ce faci, tot n-ai plecat?

— Ţţ! Îmi place aici.

— Aha, avea dreptate Babuinul. Cică, "pe unde se duce Tarzan, nimeni nu-i spune mai stai!"

— Nu ţin fitilele. Năiţă, vorbesc serios, dă-i te rog bătaie, am nevoie urgentă de clişee.

— Nevoie?! În locul tău, n-aş fi chiar atât de sigur.

— Ce vrei să spui?

 

 

Sunt cincisprezece, format carte poştală. Mi le aduce ude, agăţate în clame, de câte o ureche. Una, două, trei... Nu pricep nimic. Nae mă urmăreşte ironic:

— Dacă sunt destinate vreunui ghid turistic, te asigur că am văzut şi mai reuşite.

Nu rămân cu gura căscată, pentru că eu sunt un perplex cu gura închisă. Absolut toate clişeele reprezintă privelişti montane. Din albume şi nu din călătorii, cred că e vorba despre Munţii Alpi. Peisajele sunt splendide, cu floră specifică, înregistrează toate anotimpurile, la diverse ore ale zilei. Châlet-uri înfipte în subsuori de munte, prosperitate Simmenthal, pui de Saint Bernard cu plosca de rom la gât, tot felul de abţibilduri cu faţă comercială, pentru uz turistic.

— Ce chestie! exclam descumpănit. Nu păstrezi rahaturi din astea într-o casetă secretă. Dacă n-au vreun cod, nu mai înţeleg nimic.

— Du-le la Cifru, râde Nae, poate iese ceva.

— Nici nu am altă soluţie.

 

 

Bădoiu, întors din cercetare, se simte plictisit:

— Nimic din ceea ce nu ştiam. Încă unul din grupul de la Köln, căruia i s-a închis gura. Observi? Pică unul după altul. Pentru variaţie, se mai schimbă modalitatea de crimă. P-ăsta, Panduru, l-au ars la bilă şi p-ormă l-au azvârlit în lac, să înveţe să înoate. Pariez că Săraru l-a aranjat.

— Nu paria, sunt de acord cu tine. Şi eu îl văd în stare de orice performanţă criminală.

— Cum dracu' ne-a scăpat! şi arde un pumn în masă. Printre degete! Şi Suliţă te-a mai pus să-i ceri şi scuze! Mama lui de Suliţă, marele vertical, Mister Regulament! Să-ţi fie de învăţătură, Herculache! Excesul de perpendicular, un geamantan de virtuţi ascunde totdeauna un Ceahlău de păcate!... Pe unde o fi cretinul?

— Eu mă întreb pe unde o fi Nina? Ene n-a sunat, înseamnă că nu l-a contactat pe Gică Funebru'... Mă mai întreb, îmi plouă cu întrebări, unde o fi ascuns copilul Wandei? În casetă n-am găsit nici un indiciu.

— Normal, copilul a fost depozitat, nu cedat. Nu se fac acte în materie, iar adresa gazdei, vezi