— Nenorocita de Gabriela State trăieşte doar cu nădejdea că-l vom găsi. E singurul gând care o mai ţine în viaţă.

— Şi asta-i cât se poate de normal.

— Pe urmă, ce caută filmul ăla turistic într-o casetă de valori?! Nu reprezintă absolut nimic, înţelegi?!

— Nu striga, am văzut şi eu clişeele. Poate că superdotaţii de la Cifru găsesc totuşi ceva. Wanda nu-l ţinea de pomană la secret.

Se ridică ţinându-se de şale. Eu nu mi-am epuizat întrebările, o ţin tot hăis!

— Şi cu Ţeastă ce ne facem? Unde dai de el? Ar trebui reluat filajul la firma engleză.

Babuinul mă mângâie pe cap de parcă aş fi copil mic:

— A fost primul drum pe care l-am făcut azi-dimineaţă.

— Şi?

Scandează într-o latină proprie:

— Pax et profundis silentium! Obloane trase şi un paznic abţiguit. Toată lumea în hollyday, începând de ieri.

— Să încercăm să dăm de patroni.

— Ciuciu! Ca să-ţi dai seama în ce debandadă trăim, firma nici măcar nu e înregistrată la Camera de Comerţ.

— Fantastic! exclam sufocat.. În inima Bucureştiului! Un imobil important care sare în ochi...

— Şi aşa mai departe.

— Nici nu ştiu de ce să mă apuc.

— Nu-ţi bate capul, priorităţile se ivesc singure.

Ene bagă un cap fericit pe uşă. Intuitiv, Babuinul prefigurează:

— Quod arat demonstrandurn. Iată mesagerul!

— L-am găsit, Cap Bob, e aici!

Bădoiu începe să râdă ca un idiot. Număru-i absolut formidabil, într-adevăr, prea caraghios ca să existe, personaj de comedie groasă! Scund şi crăcănat, din familia răţişoarelor, se compune din două ouă puse unul peste altul. Unul de bibilică şi unul de struţ. Par lipite, nu există gât. Bărbatul vine direct de la lucru aşa că-i în uniformă. Costum, pălărie, cravată — negre. Şi moaca-i minunată! De morsă.

Sunt obligat să recunosc că Babuinul are intuiţie. Continuă să râdă, iar Gică Odată Moare Omul în loc să se simtă ofuscat, cum mă temeam, se destinde brusc, respiră liber şi ne zâmbeşte, îşi spune, desigur, că dacă sticleţii râd, nu stă chiar atât de rău. Babuinul îl apostrofează:

— Unde găsişi faţa asta, neică?... Cum de nu dai faliment? Compromiţi ceremonia, se scoală şi mortul să râdă!

Nea Gică ("nea" ţi se urcă instinctiv pe buze, i se lipeşte ca marca de scrisoare) învârteşte stângaci pălăria, verificând întreaga circumferinţă a borului. Zâmbeşte mulţumit:

— Aşa m-a greşit mama, simpatic.

— Unde ai lucrat înainte de privatizare?

— Tot în branşă, să trăiţi! E tradiţie în familie. Şi tata şi bunicul... Mama şi bunica au fost căndelărese la Sfânta Vineri.

— Oameni orientaţi, se distrează Babuinul. N-aveţi treabă cu şomajul.

— Aşa zice şi tata! "Că-i comunişti, că-i monarhişti, tot la cimitir ajunge toţi. Gripă să dea Dumnezeu!"

E genul de conversaţie după care Bădoiu se dă în vânt. Poate s-o ţină aşa, jumătate de ceas. Intervin hotărât:

— Nea Gică, noi nu te-am deranjat degeaba. Spune-ne ce ştii despre doamna Nina, persoana pe care ai servit-o ieri.

Are o mişcare retractilă, surâsul îi piere de pe obraz. În mod vizibil intră în el cu viteza unui arici.

— Ce să ştiu eu... La noi, aşa e! Vine omul, face comanda, plăteşte şi noi îl deservim cinstit, suntem casă serioasă şi de încredere. Ce şi cum despre client, nu putem ca să ştim.

— Nea Gică, dumitale ţi-e frică să vorbeşti. Erai la cimitir când a început schimbul de focuri. Te-a văzut cineva, improvizez.

Respiră greu, astmatic, năduşeşte năprasnic; e speriat rău.

— Nu eream în cimitir... Bâlci ca ăl de ieri n-a mai pomenit Bellu decât pe vremea legionarilor, că povestea bunicu'... Dacă m-a văzut, m-a văzut afară.

— Aşa-i. Spune-ne acum, ce-ai văzut dumneata. Garantăm că nu ţi se întâmplă nimic.

— Ca să fii mai liniştit, supralicitează Bădoiu, îţi instalăm un agent la poartă.

Nea Gică sare ars:

— Nu vreau santinelă, să trăiţi! Lăsaţi aşa, cum mi-o fi scris... Mi-e teamă, de ce să nu zic? Sunt răi de tot, n-aţi văzut?

— Am văzut, Nea Gică, tocmai de aceea trebuie să ne ajuţi. Doamna Nina e în mare primejdie.

Oftează, schimbă batista udă cu una proaspătă, se şterge cu nădejde.

— Numai ce urcasem în maşină, când o văd pe fata asta, Nina, c-o saltă unul peste zid...

— Ce maşină? ! Nu erai cu dricul?

— Cum cu dricu'? Isprăvisem pe ziua de ieri şi mergeam acasă... Las' că şi aşa nu-s prea multe ocazii la dric! Noi că-l avem din familie, altminteri nu mă băgam.

— Tot nu înţeleg.

Cască ochii:

— Păi ce să fac cu dricu' acasă? Un' să-l ţin, pe trotal?! Ce fac cu caii la bloc?

— Atunci, unde ţii "complexul"?

— La Glina, la un om de-al nostru colea, lângă Bucureşti. Caii are unde să stea, ce să mănânce, grijeşte de toate. Când am la o nevoie, îl telefonez la Primărie şi gospodarul, Fane îi zice la omul ăsta, vine la prezent. Tot el îi aduce înapoi, iar eu îmi văz de ale mele cu maşina mică. Am un Fiat mai mititel...

Babuinul — uite ce-l ardea pe el — presupune practic:

— Întreţinerea te costă o grămadă de bani.

— Pă client, râde Nea Gică. Dacă vrea cu lux, ca pă timpuri, plăteşte. "Tarifu-i afişat, care cum pofteşte... La toamnă, că asta-i coseşte pă oameni, bruma şi ghioceii, salt preţul.

— Adică să-i dăm zor acuma, că prindem soldurile.

— De, fiecare le ştie pe-ale lui.

Din nou, trebuie să intru cu foarfeca:

— Mai departe, Nea Gică! Ai văzut un individ săltând fata peste zidul cimitirului...

— Chiar aşa. Altul, care aştepta afară a luat-o în braţe ca pe un sac. Primul a sărit şi el în stradă şi au intrat câteşi trei într-un Volvo care aştepta pă motor, cu portiera deschisă.

— Nina ce făcea? Era conştientă?

— Da... Săraca ce să facă, cu gura astupată? Se zbătea, dar fără spor. Şi totul pă viteză, dacă apucai să numeri pân' la cinci, dar n-apucai!

— Poţi să-mi descrii persoana care aştepta la zidul cimitirului?

Nea Gică dă din cap:

— Erea tânăr, voinic, altceva de ce să vorbesc... Pe viteză, n-au stat să-i fotografiez, încremenisem şi eu la volan...

— Totuşi, te-ai luat după ei.

Face "sus mâinile!", fără să fi scos vreunul din noi revolverul:

— Nu m-am luat, păcatele mele, sunt iepuratic din fire,