Vezi dumneata, Didier, continuă el luminându-şi chipul cu un surâs larg, prin intermediul dumitale, am retrăit în imagini accelerate întreaga mea poveste cu Rebecca; dumneata te-ai ars atingând-o aşa cum eu m-am topit de tristeţe pentru ea. Dar n-ai fost la înălţime: dorinţa dumitale era prea slabă pentru că era copiată după a mea; dumneata ai retrăit în comedie ceea ce eu cunoscusem în tragedie; te-ai purtat ca o fiinţă simplă prinsă într-o istorie complicată. Şi a fost mai puţină falsitate în procedeele mele decât prostie în ale dumitale.

Auzeam acum apa clocotind în fierbător. De ce mă- ntorsesem să mă murdăresc ascultându-l?

- N-aveţi prea multe menajamente pentru mine, constatai eu cu jale.

- Nu le meriţi. Nimănui nu-i este milă de mine. Crezi că mă urăsc singur? Te înşeli: prefer să-i urăsc eu pe oamenii care mă-nconjoară, asta mă scuteşte să mă detestez eu însumi. Oamenilor fericiţi le doresc tot răul cu putinţă din cauza răului pe care mi-l fac cu fericirea lor împuţită. Şi pe urmă, vezi dumneata, suprema abilitate a celui rău este să-şi dezvăluie jocul în timp ce-l face, să alăture mârşăviei impudoarea. Nimic nu egalează plăcerea celui care îşi dă cărţile pe faţă fără să se compromită.

Îşi răsuci scaunul, scoase fierbătorul din priză şi-l puse pe masă apoi băgă un pliculeţ de ceai în fiecare ceaşcă. Când se întoarse, avea din nou acel surâs care mă scotea din sărite, acel zâmbet ce conţinea o rezervă de arme şi de săgeţi.

- Dac ai, şti, Didier, ce-a mai râs publicul ieri seară de gafa dumitale. Azi-dimineaţă echipajul vorbea numai de ea. Aces tor mediteraneeni, asta le-ncinge minţile, două femei care se culcă împreună. Contrastul dintre purtarea dumitale urâtă şi blândeţea lui Beatrice ţi i-a îndepărtat pe toţi. Uite, de pildă, ce-mi spunea o doamnă după plecarea dumitale: "Ar fi fost păcat ca ea să fie credincioasă unui asemenea porc."

- Franz, tăceţi odată!

Vorbele lui cele mai mărunte erau pentru mine ca un scalpel care-mi inciza carnea. Iar începea să mă chinuie, aş fi vrut să-l lapidez cu insultele mele!

- Încornorat păcălit...

- Cum?

- Ziceam încornorat păcălit, asta eşti dumneata: un bărbat mediocru care, după câţiva ani de concubinaj, voind să-şi îmbunătăţească raţia, îi face curte unei puicuţe aflată în trecere şi-şi vede blânda jumătate răpindu-i puicuţa în momentul în care urma s-o ronţăie. Devine astfel distracţia publicului care râde de un eveniment la care se aştepta toată lumea, cu excepţia nesuferitului care l-a provocat prin nepriceperea lui.

- Sunteţi într-adevăr respingător.

- Ştiu. Nimic nu mă exaltă mai mult, Didier, ca aversiunea dumitale faţă de mine. Într-un anumit sens, mai bine că n-ai reuşit pe lângă soţia mea, intendenţa nu te-ar fi urmat. Binevoitoare cum e ea, Rebecca ar fi făcut să se afle dezastrul, acel fiasco te-ar fi desconsiderat. Cel puţin, iluziile ei sunt intacte, cu toate că, cu toate că... Beatrice i-a mărturisit eşecu rile dumitale din primele săptămâni.

- Eşecurile m ele?

- Da, mă-nţelegi; ţi-a trebuit, se pare, mai mult de-o lună înainte de-a putea să-i aduci omagiul dumitale.

Această aluzie la un episod secret din viaţa mea amoroasă cu tovarăşa mea - un exces de emotivitate mă împiedicase să-i fiu amant timp de câteva săptămâni – mă făcu să m-a puce o turbare nebună.

- V-a vorbit Beatrice despre asta?

- Mie, nu; Rebeccăi care imediat mi-a povestit şi mie.

- Sunteţi ignobil, Franz...

- Toată lumea ştie ce mari emotivi sunt intelectualii. Finalmente, dumneata şi cu mine ne aflăm în acelaşi punct. Cu sau fără, rezultatele sunt identice.

- De data asta aţi întrecut măsura, spusei eu ridicându-mă, de nimic nu m-aţi scutit.

- E-adevărat, ai suportat din partea mea o doză conside rabilă de umilire, şi totuşi încă n-ai văzut nimic.

- Mă-ndoiesc, fiindcă plec.

- Ba nu, laşitatea dumitale te face capabil să suporţi orice afront.

Această ultimă răutate, atmosfera înăbuşitoare care mă apăsa pe nervi mă făcură să-l înjur deschizând uşa.

Capul îmi era străpuns de la o tâmplă la alta de dureri fulgurante. Franz avu un rânjet teatral de trădător victorios apoi adăugă vorbind foarte repede:

- Acum te simt copt, aşa cum trebuie. E-adevărat: ni ciodată n-am avut decât o singură intenţie, cea de a-ţi face rău. Şi, vezi dumneata, nu pe câţiva coţi de gunoi vreau eu să înalţ prietenia noastră ci pe o piramidă de bălegar. Iar isto risirea mea era şi ea doar o faptă rea. Pe măsură ce înaintam cu ea şi te vedeam prins în urzeala frazelor, simţeam întă rindu-se în mine voinţa de a utiliza confesiunea în alte sco puri. Mirosisem în dumneata pe nătăfleţul gata să cedeze, era o ocazie care nu se va mai ivi poate niciodată. De multe ori am crezut că o să dau greş; dar îmi cădeai iar în laţ cu o ase menea docilitate! Victoria mea este verbală şi o datorez justeţei cuvintelor.

- Victoria dumneavoastră? Ce victorie, din moment ce plec.

- Nu, Didier, de data asta n-o să-mi scapi. O să fii mar torul unui accident. Dar condamnat vei fi dumneata fiindcă eu nu voi fi bănuit niciodată.

Stăteam în tocul uşii, cu un picior afară, gata să plec. Ar fi trebuit să ies imediat; avui o secundă de ezitare care îmi fu fa tală. Atunci se întâmplă un lucru groaznic. Înainte de a avea timp să fac un pas, infirmul aplecase fierbătorul şi vărsase câ teva picături în jurul feţei Rebeccăi, pe pernă. Nu, n-avea totuşi să făcă asta! Dacă aş fi fugit imediat de acolo, lipsit de martori, n-ar fi îndrăznit să-şi înfăptuiască mârşăvia. Dar vai, într-un elan de solidaritate nesocotită, ca în faţa pisicii care se îneca la Veneţia, mă repezii asupra lui ca să-l opresc. Izbucni în râs, un râs pe care nu-l poţi avea decât atunci când nu mai eşti om. Şi abia îl apucai de mână că mă şi strânse în men ghina degetelor lui, obligându-mă să aplec recipientul cu apă clocotită peste faţa soţiei lui adormite.

Restul