zi şi închidea singură uşa. Venea la ceasuri când nimeni nu îndrăznea să mă viziteze. Şi jocul începea cu aceleaşi îndârjiri, cu aceeaşi inocenţă perversă a trupului pe care îl frămânţi şi nu-l stăpâneşti. Ne despărţeam; ea liniştită, eu torturat.

  Pe Nişka nu o întâlnisem, nici nu mai voiam s-o întâlnesc. Aflasem că părinţii ei au locuit în Basarabia, apoi la Craiova, apoi la Braşov. S-au resemnat să nu intervină în viaţa şi năzuinţele singurei lor fiice. O vară ftizică îi dăruise, încă din viaţă, casa pe care Nişka o închiriase unei familii prietene. Avea.iestui bani ca să plece, dar aştepta să-şi găsească tovarăşul. Voia să aleagă.

  Bibi se împrietenise tot mai mult cu ea. Mi-a mărturisit, la un colţ de stradă, că Nişka e adorată sau urâtă de fete, că irită băieţii sau îi îndrăgosteşte. Bibi mi-o lăuda exaltat. Mi-a vorbit de romanele pe care le-a citit Nişka, de examenele ei, de licenţa la care de acum lucrează. înţelegeam că şi Bibi o adoră. Am întrerupt-o.

  — De ce-mi exagerezi toate calităţile Nişkăi, crezi, poate, că am să sfârşesc prin a mă îndrăgosti de ea…?

  — Nu se ştie, zâmbi Bibi.

  De ce mi s-a înfiorat sufletul ca mângâiat de gheară streină?… Atunci am simţit îndârjindu-se hotărâri vechi, oţelite de ani, de toamne, de singurătăţi. Mi-au umbrit ochii viziuni pustii de bălţi în amurgit, pe care le cutreieram în luntrea cu tovarăşi tăcuţi, cu priviri pe cer şi gânduri pe ape. Mi-am amintit mireasma pietrei sub stele, singur cu muntele, veghind pe jnepeni zorii. Rătăcisem mult, sălbatic, şi toate pornirile, şi toate tristeţile, şi înfrânările – nemărturisite – îmi picuraseră într-un suflet copleşit printre celelalte suflete, desfătări şi amărăciuni. Şi ele mă înfiorau proaspete acum, la un cuvânt al fetei cu zâmbet.

  Cât îmi îngăduia Nonora, lucram. Am înţeles că mângâierile ei nu le priveam ca o ispită ce biruieşte, ci le porunceam din voinţa mea, pentru neliniştile ce nu se limpezeau. S-ar fi spus că Nonora nu era decât trup chemat să astâmpere chemările sufletului. Şi nu le astâmpăra, şi ele se risipeau înlăuntru-mi, silindu-mă necontenit să-mi amintesc hotărâri pentru ceasuri grele.

  Bănuiam că se lămureşte o criză, dar nu voiam s-o înţeleg. Nu voiam să mă gândesc la Nişka. Avea prea mult din ceea ce gândisem eu, atâţia ani. Iar acum – cu încordări ciudate în suflet, care nu mă întovărăşeau decât în singurătate, şi care ar fi pierit o dată cu apropierea Nişkăi -nu-mi putea aduce decât piedici. O doream prietenă, şi mi-era teamă. Nu de mine; nu o puteam îndrăgi. Mi-era teamă că primăvara, vorbirile în doi pe alei, răsăriturile de lună, austeritatea sentimentală în care vieţuisem îmi vor ridica neîncetat întrebări, doruri, nostalgii, care mi-ar fi I cheltuit timp şi trudă ca să fie alungate.

  Nu ştiam; dar dacă Radu iubeşte pe Nonora? Rupeam o prietenie, fără chiar mângâierea că e ruptă de dragoste. Mă stânjeneau privirile lui Radu. Mă simţeam vinovat, nu pentru că primeam pe Nonora, ci pentru că o primeam fără să-mi fie dragă şi fără să simt, ca mai înainte, pofta cărnii întunecate şi fierbinţi.

  Într-o zi, când Radu a fumat şi a tăcut mult, i-am surprins ochii abătuţi, trişti. Am râs aflând că e îndrăgostit. Trebuia să râd. Din liceu, Ra-du se îndrăgostise de surorile tuturor prietenilor, de profesoara de engleză a lui Petre, de trei „stele”, de o actriţă. La Braşov iubi ochi nostalgici în cabarete. In toamna aceasta a iubit iar, fără să ne spună nume.

  — A câta oară iubeşti acum? am iscodit eu.

  — Nu ştiu; iubesc.

  Spunea taina aceasta cu o indecenţă care mă făcu să roşesc. Eu socoteam că anumite cuvinte nu trebuiesc rostite nici sufletului drag, nici sieşi.

  — Iubeşti pe Nonora…?

  — Nu. Pe ea am iubit-o astă iarnă. Dar am făcut rău; e perversă şi capricioasă.

  Mă gândeam: prietenul meu osândeşte capriciul…

  — Viorica…

  Am râs, l-am sărutat. Prietena Nişkăi era mică, fină, cu ochi mari şi limpezi, luminată, cu fruntea albă sfârşită sub părul strâns la ceafă. Am cunoscut-o la bibliotecă, în faţa unei colecţii de reviste filologice, alături de Bibi, care se gândea la Andrei. Aproape s-a roşit când mi s-a prezentat, în ziua filtrată prin ferestre reci, mi s-a părut cea mai firească şi mai autentică fecioară. Avea umeri cald arcuiţi, braţe albe, gesturi blajine. Fruntea şi ochii îi zâmbeau. Buzele ascultau întotdeauna.

  Şi Radu o iubea…

  — Ai să-i spui? -Nu.

  — Atunci?

  — Aştept să-mi treacă…

  — Nu e aşa că are să treacă…?

  — Totul trece, îmi amintii eu din Heraclit. Dar cum de ai iubit-o? Când ai cunoscut-o?

  — Mi-a prezentat-o Bibi. în noaptea aceea am visat-o, deşi eram băut A doua zi m-am gândit la ea. „Foarte simplu, mi-am spus; o iubesc! Dacă îi chemam numele pe vreo melodie tristă, mă întristam. Eu ştiu; asta e iubire…

  Gândeam şi eu cu Radu: iubire… şi mă bucuram că n-am chemat nici un nume pe melodii triste, ci numai le-am rostit. Văzându-mă resemnat să-l ascult vorbindu-mi de dragoste, Radu încercă întrebarea care îl ispitea de ani.

  — Tu ai să iubeşti…?

  Primii aceeaşi mască nepătrunsă drept răspuns.

  — Nu cred…

  — Ai să fii fericit.

  — Ştiu, minţii eu, zâmbind trist. Radu îmi surprinse zâmbetul.

  — Iartă-mă, ai să spui că sunt stupid… Dar eu nu te înţeleg; de nouă ani, de când ne cunoaştem, tu iubeşti o singură fată cu o putere care mă înspăimântă. Cum nu ai ostenit nouă ani? Şi cum nu te-ai plictisit aşteptând-o…?

  Am râs mult de gluma prietenului meu. El mărturisea că bănuise la început o taină, poate o aventură din adolescenţă. Dar nu trădasem niciodată un nume, o amintire. Şi cu toate acestea, făptura mea toată îi spunea că iubesc.

  Faţa mi-a rămas aceeaşi mască. Dacă prietenul meu mi-a întins o cursă, i-am scăpat.