Într-o după-amiază, prin mai, Nonora nu şi-a mai descheiat copcile de la umeri. Am plecat amândoi pe bulevarde, spre parcuri. Vorbeam eu, mult şi nestăpânit. Nonora asculta, cu buze umede.

  La un colţ de stradă cu trotuar curat, Nişka ne-a văzut trecând. Ne-a privit mult, zâmbind.

  De ce m-a durut întâlnirea? De ce nu ştiam ce să mai spun Nonorei, care se bucura, pentru că ne văzuse Nişka? Eram trist, trist. Eram abătut. S-ar fi spus,că mi se sfâşiase o nădejde, un dor de nimeni bănuit; nici de mine.

  Nonora vorbea, vorbea. Eu ascultam, urmărindu-i paşii prin alee. M-a sărutat înapoia unui pavilion pustiu. Am primit sărutarea cu sălbatică poftă, muşcându-i buzele. Nonora se alinta. Eu voiam să râd, voiam s-o sărut. Şi o sărutam, o sărutam…

  Ieşind din parc, pe mine mă copleşeau mustrări: trebuia să alerg după Nişka şi să-i spun. Surprinzându-mă gândind, m-am întrebat: să-i spun să nu creadă…?

  Toate acestea sunt capricii sentimentale, îmi spuneam. Şi, porun-cindu-le să dispară, ele dispăreau.

  I-am spus Nonorei că se apropie examenele. Ea a înţeles, pentru că tti-a privit batjocoritor.

  De atunci, nu ne-am mai întâlnit.

  XI. PRIETENUL MEU IUBEŞTE.

  Am un prieten nou, am un prieten nou!

  Am sfârşit liceul împreună. Am fost atâţia ani tovarăşi. Dar din primăvara aceasta, ce se încheie înflăcărat, el mi-e un prieten nou. NuI mele lui nu poate fi decât: prietenul meu! Am mulţi prieteni; dar el e 1 prietenul meu nou. El e singurul prieten.

  Lui îi împărtăşesc şi o carte de poezii, şi o carte cugetată. Nu mă urmăreşte întotdeauna, dar mă înţelege Petrecem nopţi de mai, vorbind, vorbind. Eu îi destăinui manuscrise de nimeni cunoscute. El îmi citeşte versuri pe care niciodată nu le va publica. Ceea ce gândesc, îi spun; ceea ce simte, îmi spune. Eu simt alte multe lucruri şi am să i le mărturisesc. Poate şi el gândeşte gânduri pe care am să le ştiu.

  Ne-am descoperit într-un amurg, la mine, în mansardă. El iubeşte. Şi i-am spus cuvinte pe care nimeni altul nu i le spusese. Doamna pe care o iubeşte, am cunoscut-o într-o librărie. Citeşte mult, se închină lui Beet-hoven, stăpâneşte somnul, în nopţi singuratice, cu clavirul alb. S-au întâlnit la munte şi s-au iubit. Soţul doamnei e arhitect. Poate înţelege-dedesubtul prieteniei pentru tânărul înalt şi blond, care-i ascultă slăvind Sonatele.

  Prietenul meu era un student ca toţi ceilalţi: blond, înalt, plăcut, cu lecturi, cu talente. Dar a iubit pe doamnă, şi a iubit pe Beethoven. în sufletul lui s-au iscat dezlănţuiri de potente. Am înţeles aceasta în după-amiaza în care ne-am întâlnit. Vorbea cu atâta patimă reţinută, cu atâta încredere în forţele şi însuşirile lui alături de dragostea doamnei…

  Iubind, tânărul blond a ajuns prietenul meu. Nu-l mai recunoşteam. Era atât de înălţat, de neliniştit, de harnic. Ne înţelegeam atât de bine; eu, care nu iubeam…

  Nu îmi vorbea decât arareori de dragostea lui. îmi povestea chinul începutului, cum a luptat ca să uite, şi nu a izbutit – pentru că cel îndrăgit nu se uită – cum s-a torturat gândind doamna alături de soţ, pe ea I care nu o înţelegea decât alături de Beethoven. Şi doamna care nu-l ere-l dea, şi apoi cel dintâi sărut în faţa clavirului ce purta încă arpegiul minor… Şi serile lor, în lipsa soţului, pe blana din salon, el dăruindu-i versuri, ea improvizaţii între Ceaikovski şi Grieg… Şi jurămintele lor, pe care el le crede…

  S-a regăsit şi s-a împlinit din dragoste. De acum, nu-şi mai risipea timpul. Muncea în biblioteci, iar serile se întâlneau. El voia să realizeze seria făgăduită de lucrări. Totul era acum chemare, îndemn la viaţă şi % operă, din dragoste. Credea în el şi în iubirea doamnei. A crezut în mine după ce s-a convins că îl înţeleg şi îl pizmuiesc. I-am spus că îl piz-muiesc, sincer. Doamna lui e un exemplar atât de rar, minţeam eu…

  Nopţile calde, în început de vară, cu prietenul meu nou… Cum au trecut, şi cum nu se mai pot, niciodată, întoarce. Eu, aici, scriind cartea întâiei mele tinereţi; el în miez de ţară apuseană, purtându-şi tortura sufletului care voise să afle zarea dragostei. Dragostea îi aprinsese ambiţii şi doruri, îi dăruise puteri de muncă nebănuită. A urmat ceea ce trebuia să urmeze, şi atât de curând… Doamna cu mâini albe în claviaturi îi spunea că îl iubeşte, şi nu-l mai iubea. Cine ştie, cine ştie…?

  Prietenul meu a fost purtat de pânzele deznădejdii care întunecă şi ucide. I-am fost sprijin, cel care a plâns cu el şi apoi l-a certat cu porunci aspre.

  A fugit. Ani din el se vor risipi: o ştim amândoi. Dar tot ce a adunat din dragostea doamnei vor fi seminţe cu rodul preţios. îl aştept.

  De ce am întrerupt firul povestirii mele cu o tristeţe grăbită? în începutul acela de primăvară, prietenul meu era fericit. Eu gândeam: dacă pe el apropierea doamnei l-a creat din nou, dăruindu-i duh de bărbat, ce se va petrece cu mine, cu fericirea pe care aş întâlni-o eu în dragostea sufletului de fată?… Mă întrezăream mare, mare, crescut în bucurii.

  Şi gândul aşteptării mă neliniştea şi mă mângâia.

  XII. FURTUNĂ LA SCHIT în miez de vară, cu prietenul meu nou, am ajuns la schitul cu peşteră. Am ajuns pe ploaie, rece, aspră, rea. Coboram avântaţi Fietrele Albe şi nu vorbeam, ci numai ne încordam mădularele în mers lung.

  Am adormit în odăiţa cu pereţii albi şi o lumânărică de ceară galbenă. Afară, în munţi, se dezlănţuia furtună. Am adormit cu duh aspru deasupra aşternuturilor noastre. în odăiţă plutea mireasma florilor de smirdar uscat. Şi era senin în ochii noştri, şi desfătare în truda noastră.

  Şi furtuna creştea în munţi, şi se învălmăşea cu noaptea, şi fulgerele înălbăstreau pereţii, şi auzeam ploaia, şi auzeam izvoarele. Iar în visele noastre se tânguiau