Trăsnete în brazi ne-au deşteptat. Ferestruica tremura smerită în Ploaia repede. Şi vântul năpăstuia urlete de sihlă, şi izvoarele răbufneau chinuind ca mânate de isme. Şi ghiceam în jurul nostru râs de munte. Şi parcă pădurile erau bătrâni înviaţi. Şi din scorburi se înşerpuiau ghearei lungi, strivite pe sub pietre ca viermii. Şi muntele, şi scorburile, şi bătrânii, şi apele se îndârjeau asupra schitului. Ne înspăimântă aproJ pierea peşterii. O bănuiam fără sfârşituri, o bănuiam întunecată şi j umedă, tresărind sub picături.

  Prietenul meu era palid şi înfrigurat, şi la lumânarea galbenă a citit rugăciunea Sfântului Ioan.

  Lumânărica pâlpâia umilită de vânturi. Vânturile purtau norii şi purtau fulgerele în pustietăţi.

  Cât a durat tăcerea noastră?… Niciunul nu îndrăzneam să ridicăm ochii către celălalt.

  Se însenina. Zăream stele strălucind. Noaptea îmblânzise munţii, care îşi tânguiau acum înfrângerea. Izvorul blestema aceeaşi ură sălbatică, coborâtă din veacurile gheţei.

  Am deschis ferestruica fără să rostesc un cuvânt. M-am aşezat pe patul alb. Eram ostenit, şi în suflet îmi lăcrămau aceleaşi bucurii alături de aceeaşi gheară ce risipea întuneric.

  Aşteptam. Prietenul meu a oftat, tresărind. A privit, apoi, pe fereastră, în noapte. Sus, pe stânca din coasta schitului, un brad fulgerat aştepta smerit zorii şi mirarea călugărilor.

  Dimineaţa, după ce am sorbit laptele în ceşti de pământ ars, am plecat mai sus. Lăudam amândoi seninul, florile şi vântul care se potolise.

  Pe drum, am întâlnit un tânăr palid, cu fruntea uimitor de largă, cu tâmple boltite. Venise şi el, ca noi, să locuiască la schit o săptămână. Era student la Matematici şi Filosofie, dar, suferind de piept, nu se prezentase la nici un examen.

  Ne-am amintit furtuna şi spaima. Studentul veghease toată noaptea în bisericuţă, închinându-se. Nu se sfia mărturisindu-se creştin.

  — Convertirea mea s-a împlinit în împrejurări stupide. Sufeream prea mult de piept şi eram prea laş ca sa nu mă tem de moarte. Nu aveam nici curajul să pier. Nu-mi rămăsese decât pofta de viaţă. Şi atunci, am încercat vindecarea prin Christian Science. Am crezut, ca să mă vindec. Faptul s-a petrecut la Geneva, unde mi-am cheltuit ultimii bani. Plămânii se însănătoşeau din lună în lună. Minunea, cu temei de magnetism animal, m-a dus la Noul testament, la teologia catolică, iar acum, în urmă, la credinţa ortodoxă…

  Prietenul meu se exaltase. Vorbea despre credinţa simplă şi mântuitoare, ce se pogoară prin har. Se împotrivea cărţilor, teologiei, filosofiei religioase. Voia creştinismul absolut, pur, credinţa fără nici o rezervă în dogmele bisericii.

  — Surprind o contradicţie evidentă în afirmaţiile d-tale, întrerupse studentul; pentru că, credinţa în Biserică, pe care o mărturiseşti, e mai mult decât credinţa în Noul testament, pe care de asemenea o mărturiseşti. Aşadar, trebuie să primeşti teologia şi, deci, filosofia, o dată ce ai primit Biserica, întemeiată nu numai pe Noul testament, ci şi pe învăţăturile patristice şi conciliare. Dacă eşti ortodox pur, nu poţi dispreţui filosofia şi teologia, deşi datele prime ale creştinismului nu se pot nici cunoaşte, nici repeta printr-un proces raţional, ci numai printr-o experienţă…

  Bănuiam o discuţie interesantă, dar deplasată. Urcam o coastă aspră, sub cer clar. înainte ca prietenul meu să răspundă, apărându-se poate împotriva învinuirii de protestantism pe care o insinua studentul, am vorbit.

  — Eu nu cred în Dumnezeu. De altfel, gândesc că nu întotdeauna creştinismul necesită credinţă. Creştinismul e o spiritualitate antimon-denă, menită să călăuzească evoluţia omului către Dumnezeu, prin răsturnarea valorilor lumeşti şi înscăunarea valorilor divine. Aşa e?

  — Da. Creştinul moare şi învie în Christos, prefăcându-se din om un om de al lui Dumnezeu. Iar cetatea omenească, o cetate a lui Dumnezeu.

  — Transfigurarea aceasta se face prin experienţă mistică, iar nu prin dogmă.

  — Iar experienţa e credinţă…

  — Nu. Aici e deosebirea şi aici se iveşte marea mea îndoială. Eu nu cred, şi totuşi am avut o experienţă religioasă, care mi-a pogorât în suflet viziuni de creştin, m-a transfigurat, m-a făcut creştin…

  — Cred că nu ai dreptate. Ceea ce numeşti dumneata „experienţă religioasă” a fost siguranţa mântuirii, adică siguranţa harului, adică credinţa.

  — Şi totuşi, eu nu cred în Dumnezeu.

  — O mărturiseşti aceasta acum, pentru că te stăpâneşte raţiunea. D-ta singur ai spus, însă, că experienţa e o transcendere a conştiinţei raţionale. Ai crezut atunci, experimentând pe Christos. Acum, ţi se pare absurdă credinţa pentru că o judeci. De fapt, dacă recunoşti o transfigurare a conştiinţei izvorâtă din creier, recunoşti şi credinţa. Transfigurarea e o depăşire ce nu se poate face decât prin har.

  — Eu nu cred în har; mărturisii.

  — Ţi se pare că nu crezi. Ţi se pare că viziunea omului ca egal de al 'ui Dumnezeu, pe care o stăpâneşti, ai câştigat-o singur. Ea nu ţi-a fost decât dăruită.

  — Atunci, de ce nu mi se dăruieşte şi o credinţă statornică, cum are Prietenul meu?

  — O ai, dar te temi s-o recunoşti…

  — Acum te înşeli fundamental, dar nu stărui. Voiesc să-ţi spun cum înţeleg eu creştinismul.

  — Acesta-i protestantism. De ce e nevoie să înţelegi d-ta un creştinism nou? Există unul singur, etern şi infinit.

  — Un creştinism actualizat, care e mai mult decât un rit şi o credinţă, care e îndreptar, criteriu şi valorificare.

  — Nu poate fi decât personal.

  — Adică eretic, întrerupse prietenul meu. în mine există acelaşi creştinism viu, fecund, creator de valori; şi-l recunosc ortodox şi ecumenic. Nu am nimic personal într-însul.

  — Acum greşeşti şi d-ta, vorbi studentul. Orice creştinism autentic e şi personal, prin însuşi faptul funcţionării lui în viscere de spiritualitate proprie.

  — Domnilor, implorai eu; discuţiile teologice sunt întotdeauna interesante. Eu aş recomanda chiar lectura teologiei dogmatice oricărui tânăr; se întâlneşte acolo o atât de pură şi organizată spiritualitate, încât chiar cei care nu vor crede niciodată, care vor studia filosofia sau matematica, pot profita din contactul cu forme şi funcţiuni de gândire complet purificată de gândirea planurilor inferioare,