— Atunci, de ce ne întrerupi?

  — Pentru că plecasem de la creştinismul meu. îţi accept învinuirea d-tale de protestantism, deşi eu îl simt, prin austeritatea şi sobrietatea lui, pur ortodox. Dar prefer să fiu protestant şi creştin decât ipocrit fiu al Bisericii. Până acum nu pot cunoaşte un creştinism viu decât personal.

  — Adică protestant. Fireşte, e preferabil să fii protestant decât budist sau necredincios. Dar d-ta înţelegi consecinţele credinţei acesteia? Nu le caut în istorie; ţi le amintesc în d-ta: nu eşti creştin, tocmai pentru că te socoti un creştin pur. Religia d-tale e pragmatism şi magie.

  — Te contrazici cu cele ce-mi spuneai adineauri.

  — Nu-ţi cunoşteam, încă, erezia.

  — Totuşi, lăsaţi-mă să vă spun în ce constă acest creştinism eretic.

  — Fii te rog scurt, ca să-ţi pot ţine minte toate greşelile.

  — Eu socotesc creştin orice erou al duhului. Orice suflet care vieţuieşte o viaţă eroică, e un suflet creştin.

  — Nu înţeleg.

  — Am să te lămuresc. Creştinul depăşeşte omenescul, fiziologic şi social?

  — Desigur.

  — Eroul îl depăşeşte?

  — Depinde: ce înţelegi prin „erou”?

  — Cel care luptă cu sine ca să concretizeze, să vieţuiască şi să răspândească anumite valori spirituale ce depăşesc cu mult spiritualitatea comună. Cel care întrece omenescul. Cel care renunţă la viaţa celorlalţi, ca să vieţuiască ascetic, ca un sfânt, numai pentru că şi-a făgăduit sieşi să împlinească acele câteva hotărâri.

  — Creştinul e astfel şi un erou, dar nu oricare erou al duhului e un creştin.

  — îndoiala aceasta am avut-o şi eu, gândindu-mă la ascetismul indian şi la renunţarea budistă. Şi ei realizează o viaţă luminată de anumite valori spirituale, ce întrec spiritualitatea omenescului simplu. Dar eroismul meu valorifică şi actualizează premisele creştinismului.

  — Care sunt?

  — Primatul duhului, conducând la transubstanţializare, prin Iisus.

  — Ai uitat esenţialul: graţia.

  — Graţia e esenţială pentru teologi.

  — încă o greşeală. Poţi găsi graţia predominând în tot Noul testament.

  — Nu pot s-o cred.

  — Nu vrei s-o crezi; eşti încă stăpânit de păgânism. Eroismul d-tale e păgân, cu toate renunţările pentru primatul spiritualităţii.

  — Nu poate fi păgân un eroism alcătuit din renunţări, din înfrânare, din exaltarea unei etice creştine. Dar discuţia aceasta ne-ar duce prea departe. D-tale îţi mulţumesc că m-ai ajutat să aflu ceea ce vreau să fiu: erou. Acum vă înţeleg desluşit. Vreau să mă depăşesc, să mă depăşesc prin experienţe şi suferinţe, până ce nu voi mai fi om, ci erou. Vreau să împlinesc o viaţă înspăimântătoare, vastă, aspră; să nu se ridice nimeni până la mine, să întrec pe toţi cu faptele mele, toate având un tâlc nepătruns. Vreau să realizez un eroism concret, creştin, iar nu unul de vorbe, de elanuri, de nostalgii. Iată de ce nu sunt păgân: vreau ca eroismul să răsară din carnea şi sângele meu, răstignite pentru o nebunie a duhului. Vreau să fiu nebun, aşa cum a fost Dante şi Don Quichotte. Vreau să pogor voinţa ideilor în viscere, să vieţuiesc în lume, aşa cum alţii se mulţumesc a vieţui în nori. Să nu mă înţeleagă nimeni, dar eu să fiu erou. Să păstrez ascunsă taina cea mare, însutindu-mi, prin tăcere, eroismul…

  — E frumos, vorbi întristat studentul. Dar eşti păgân autentic în eroismul d-tale, pe care îl vrei realizat numai prin voinţă. Voinţa omenească, atunci când nu e asimilată, prin har, voinţei divine, e prezumţie diavolească…

  — Şi totuşi, dacă d-ta anulezi voinţa personală în creştinism, te apro-Pii de Luther. De altfel, temelia experienţei religioase, în genere, e voinţa. Te contrazici şi d-ta.

  — Eu nu anulez valoarea voinţei, dar o cer iluminată de credinţă. D-ta crezi în forţele d-tale, în duhul d-tale de tânăr exaltat. N-ai să izbuteşti nici un act eroic.

  — Am să izbutesc, pentru că vreau.

  — Vorbeşti copilării. Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiască, aju-tându-te prin har, ai să ajungi erou.

  — Nu cred în Dumnezeu. Nu cred decât în Christos, cel dintâi şi cel mai mare erou al creştinismului.

  — Cu atât mai rău. Dar graţia lui Dumnezeu e mare. Nu te felicita după izbândă; nu dumneata ai biruit, ci Dumnezeu. Te-a ajutat. Altfel, erai înfrânt.

  — Dar ispitele pe care le înfrâng, dar suferinţele, dar lacrimile, nu sunt dovezi de existenţa voinţei mele efective, personale?

  — Nu înţelegi? E un simplu instrument divin.

  — Predestinare?

  — Nu; har nemijlocit şi infinit.

  Ne-am aşezat toţi trei pe muchia muntelui, sub cer senin, înfăşuraţi în vânt. Prietenul meu tăcuse de mult.

  — Toate acestea sunt discuţii deşarte. Nu există decât un singur lucru: credinţa… Studentul întări.

  — Credinţa te face fericit fără eforturi eroice.

  — Dar eu nu vreau să fiu fericit. Nu cred în fericire, cum nu cred nici în Dumnezeu; deşi o doresc, cum doresc şi pe Dumnezeu. Mi-e teamă, chiar, de fericire. Nu pot dormi liniştit decât în primejdie, în nesiguranţă, în durere, în plictiseală amară.

  — De ce vrei să te chinui toată viaţa?

  — Pentru că astfel pot ajunge erou.

  — O simplă experienţă a credinţei te-ar fi dus mai aproape de eroism decât toată durerea unei vieţi păgâne.

  — Asta nu o cred. Creştinul e optimist şi senin.

  — Cu cât te vei apropia de soluţia creştină, cu atât vei fi mai senin… Dar d-ta nu eşti decât un simplu păgân torturat de neputinţa convertirii. Mi-e milă de suferinţele d-tale. Răspândeşti atâta păgânism exasperat de propriile lui elanuri, încât sunt ispitit acum, dacă m-ai întreba: „Crezi în har…?”. să răspund: „Nu! îţi mărturisesc, mă îndoiesc de har nu pentru că am discutat cu d-ta, ci pentru că am stat în tovărăşia d-tale. Eşti demoniac.”

  — Vreau să fiu Sf. Francisc.

  — O ironie finală?

  — Nu Dar vreau să ajung cu orice