chip erou, aşadar, sfânt. Aceasta e poziţia definitivă. Poate am să evoluez. Dar în înţelesul de a experimental eroismul, realizând cel puţin un fapt eroic. Un Sf. Francisc fără graţie.

  — Să-ţi ajute Dumnezeu. Dacă nu voi fi încă în sanatoriu sau în pământ, am să mă bucur împreună cu d-ta.

  — Deşi bucuria va fi salutată cu lacrimi.

  — Iată eternul păgânism nostalgic. Prietenul meu rosti, ridicându-se:

  — Am să mă rog pentru el, să creadă…

  Ne-am întors la schit. Am mângâiat toţi trei bradul despicat de trăsnet. Apoi, prietenul meu s-a dus în chilie. Am rămas cu studentul în matematici pe un trunchi. El gândea, luminat de un zâmbet.

  — Ceea ce e dureros e că nici eu nu pot crede.

  — Eu ştiu cât şi cum să cred. Dar nu cred, ci aştept graţia. Noapte bună…

  N-am spus nimic prietenului meu. Când am intrat în chilie, s-a îmbujorat şi a ferit o pagină pe jumătate scrisă.

  — îi scriam ei… Mi-e atât de dor…

  Am rămas o săptămână, citind Evangheliile şi Apocalipsul. Eu aveam în sac un caiet alb, menit unei povestiri pe care nu o puteam scrie. Lângă caiet, S. Francisc şi Pascal.

  După o săptămână, prietenul meu s-a simţit copleşit de singurătate. Studentul coborâse în Ardeal, la o rudă. Mi-a dăruit un exemplar din Gracian, cu o dedicaţie tristă. Şi prietenul meu era tot mai trist şi tot mai stăpânit de amintirea doamnei. Într-o dimineaţă, m-a sărutat şi a plecat. L-am întovărăşit o bucată de drum, prin pădure. Era atât de fericit că are s-o vadă…

  Când am ajuns pe platou, ne-am despărţit. Eu mă întorceam spre schit, el cobora jos, către oraş. Era senin, cald, linişte. Ne-am amintit urcuşul, pe ploaie şi întuneric, cu o săptămână mai înainte.

  — De acum, fiecare cu drumul său…

  Treceau zile aspre, dure, nemilostive în îndoieli. Vieţuiam acea sălbatică singurătate pe care o doream din biblioteca mea. Nu vedeam decât pe călugări. Porneam în fiecare zi, singur, cu caietul alb pe creste, pe muchi, pe cărări ce coboară în prăpăstii. Iubeam viespile care culeg mierea arbuştilor. Iubeam păsările pe care, de multe oi, mi se părea că le pătrund în glasurile lor. Iubeam munţii răi şi pădurile cu putregai Printre trunchiuri.

  Nopţile, mă chinuiau întrebări. Aveam acelaşi răspuns, şi chinul mă 'ndreptăţea să cred că sunt pe drumul cel bun. Nu uitam niciodată că Vfeau să fiu erou.

  Dar întrebările erau multe şi crude: „Ce am să-i spun Nonorei?” „Să fug de prietene?” „Să fug de Nâşka?” „Dacă am s-o îndrăgesc?” „Să rup dragostea?” „Să mă mutilez…?”

  Au fost nopţi când tulburarea mă umilea până la plâns. Criza creştea, creştea în singurătate. Mă simţeam părăsit de toţi, uitat, agonizând într-un pustiu. Sufletul îmi era corMeşit de marasm, de disperare mută, de slă-' biciuni. Totul îmi poruncea să mă întorc în oraş, între oameni. Aş fi voit să văd pe Nişka, s-o rog să-mi fie prietenă bună. Aş fi voit să vorbesc, în jurul meu nu era nimeni. Rătăceam, şi Pascal mi se părea rece, şi Sf. Francisc de neînţeles.

  În fiecare dimineaţă îmi spuneam: „Astăzi voi căpăta liniştea cu care am venit”. Adormeam cu vedenii de fericire umilindu-mă. Ispita cea mare era dragostea şi fericirea prietenului meu. îmi spuneam: „Iată, prietenul meu e fericit. De ce să nu fiu şi eu?” Şi nu credeam în fericire, şi o pofteam ca pe un fruct.

  De câte ori tristeţea singurătăţii aspre mă copleşea, îmi spuneam: „Are să treacă, are să treacă…”. Mi-era ciudă să aştept ceasul acela -care trebuia să vină – cu neîncredere. Nu era începutul şi icoana întregii mele vieţi singurătatea aceasta disperată şi chinuită…?

  Un amurg însângerând pădurile m-a liniştit în câteva clipe. Nu pot zugrăvi o linişte de singurătate. Era credinţă şi nădejde, şi dragoste, şi pornire spre jertfă, spre renunţare. Am gustat fericirea amăruie şi calmantă a biruinţei.

  În seara aceea, la lumânarea pe care o mai aprinsese o singură dată prietenul meu după furtună, am deschis caietul neînceput şi am scris pe cea dintâi pagină:…„Eu îmi voi însemna aici crizele şi soluţiile mele. Un caiet pentru suflet, în care oamenii vor fi ispite, iar evenimentele, atitudini. Nu mai pot reconstitui experienţele care m-au bântuit în aceste zece zile, după plecarea prietenului meu. Dar, depăşită fiind criza, eu mă simt mai puternic, mai voios, mai încrezător. De acum ştiu: cu cât mai mult voi fi copleşit de tristeţe şi de nelinişte, cu atât trebuie să mă bucur mai mult. Izbânda va aduce o limpezire dureros de senină, şi-mi va mânia forţele.

  Aşadar, nu trebuie să evit primejdiile: sentimentale sau cerebrale. Sunt dator, ca să realizez eroismul, să înfrunt ispite mari, vaste. Ca să mă împlinesc pe drumul dăruit mie, şi împărtăşit numai studentului şi prietenului meu, trebuie să renunţ la fericire. Renunţarea o voi înfăptui după coborârea în lume. Renunţarea nu înseamnă schivnicie. Ascetismul va fi pur etic. Nu voi renunţa la un lucru decât atunci când el îmi primejduieşte drumul către eroism. Aşadar, nu renunţare definitivă, ci renunţare căutată.

  Voi fi prieten cu Nişka. Iar dacă primejdia va ajunge temută, daca ină voi îndrăgosti, sunt dator să-mi aprind dragostea până ce mă va stăpâni complet. Atunci, voi renunţa la Nişka sau la oricare altă dragoste. î-am pomenit numele, pentru că de ea mă simt ispitit mai mult. Sunt sincer; nu mi-e teamă de primejdie.

  Singura grijă: eroismul. Aceasta nu trebuie s-o afle nimeni. Voi vie-;ui aceeaşi viaţă. Dacă anumite renunţări pot părea nebuneşti, cu atât aiai bine. Numai un nebun supravieţuieşte mediocrităţii.

  În ceasurile mari, să nu fiu trist, ci semn. Accept nostalgia numai în:nintiri. în fapte, -aceeaşi dârzenie şi încredere virilă. Faptul trebuie supus eroului. Viaţa toată trebuie să se frângă sub nebunia Iui…”

  XIII. PLECARE.

  Am coborât senin.

  Oraşul se pârguia sub cer de flăcări. Străzile, în amiază, se înălbeau pustii. Oamenii se strecurau