Am plecat iar, către sătui cu vile în sân de mare. Acolo, răsăritul orbeşte zarea apelor: amiaza sticleşte ca o boltă deasupra trupurilor foaie pe nisip înfierbântat; amurgul sângeră pe dealuri de argilă; seara se iveşte o dată cu luna, adusă din pustietăţi sărate; noaptea se limpezeşte albastră, înaltă.

  În gară am întâlnit pe Marcu, întovărăşit de un tânăr brun şi de o du-ciuie. Nu-l mai văzusem din iarnă. Ne-am îmbrăţişat, printre perechi grăbite, printre hamali. Mi-a prezentat noii lui prieteni: duduia, cu un nume evreiesc complicat, studentă ia Ştiinţe naturale; tânărul, medicinist şi antisemit. Râdea, şi aş fi crezut că glumeşte, dacă nu aş fi zărit zvastica de argint la cheotoarea prietenului său. Nu mi-a iăsat timp de narări şi iscodiri. Trebuia să ne găsim locuri, într-un compartiment nu prea aglomerat, ca să putem călători şi discuta în tihnă.

  Am aflat un culoar gol şi ne-am mulţumit să rămânem rezemaţi de cstre. Marcu şi tovarăşii lui se duceau la Constanţa. El va rămâne în septembrie şi va pleca, apoi, la Marsilia, pe mare. în Marsilia, Plantele iui are rude. Se va odihni şi va pleca la Paris, şase-şapte ani, Pentru Medicină.

  Mi-a povestit cum a trecut bacalaureatul în vară.' L-a îndârjit prima cădere. Pierdea un an; nu avea nici timpul să-şi facă oştirea. A început să creadă că e persecutat, că a fost respins din pricina antisemitismului comisiei. Atunci, a început să înveţe. Opt luni, a învăţat ceas cu ceas, aşa cum învăţam amândoi cu un an mai înainte, în Biblioteca Fundaţiei. Ne-am amintit amândoi iarna şi primăvara petrecută alături de cărţi mari, cu legături sure. Mi-am amintit atâtea amănunte, cu un prieten care se despărţea…

  L-am întrebat de ce n-a venit să mă vadă. Când l-am căutat pe acasă, vecina m-a vestit că se mutase, fără să lase noua adresă.

  — Mi-a spus Radu că te-ai făcut antisemit, că primeşti la tine un cerc studenţesc creştin, că pregătiţi manifeste şi conspiraţii…

  Râdeam, râdeam.

  — Fireşte că Radu nu ţi-a spus nimic din toate acestea… La mine în mansardă a fost două luni, e drept, sediul cercului. Mulţi studenţi erau antisemiţi… Dar pe mine mă ştii: nu am fost niciodată antisemit.

  — Foarte rău, mă întrerupse studentul cu zvastică. Prietenului meu Marcu i-am mărturisit de multe ori: un student român luminat, care nu e antisemit, e laş sau nebun. Un student luminai, trebuie să fie naţionalist…

  — Absurd, zâmbi Marcu. Un student luminat trebuie să fie cetăţean al viitorului: comunist. Dacă nu vom anula noi atât superstiţiile naţionalismului, ale graniţelor, ale neghioabelor teorii etnice, atunci, cine să le anuleze?

  — Tu eşti semit şi pozeur. Anularea de care îmi vorbeşti nu te împiedică să fii un fanatic al iudaismului.

  — Noi trebuie să ne lăsăm legea cea din urmă, pentru că nu avem nimic altceva în afară de lege.

  — Exagerezi; aveţi mult mai multe însuşiri. De altfel, ceea ce m-a îndemnat să-ţi fiu cel mai bun prieten a fost tocmai iudaismul tău intens şi sincer, alături de un internaţionalism banal şi nesincer.

  — Internaţionalismul nu poate fi realizat decât prin iudaism.

  — Domnilor, le mărturisii, discuţia mă stânjeneşte. Marcu mi-e bun prieten; ş-apoi, se mai află aici o duduie…

  — Duduia nu se supără, pentru că e logodnica mea, zâmbi studentul cu zvastică.

  Râdeau toţi trei de uimirea mea.

  — Nu-ţi vine să crezi? mă întrebă Marcu. Această domnişoară renegată…

  — Pardon, asimilată, preciza râzând duduia.

  — Când te asimilezi unui popor necivilizat, e o renegare.

  — Poporul e tânăr, vorbi iarăşi medicinistul. Ş-apoi, fata străină se află pe pământul său. Acum două mii de ani ar fi fost roabă: acum, e soţie şi stăpână, câteodată…

  — Aceasta e încă o sclavă a creştinismului, socotii ei.

  — Din păcate…

  — Nu vorbi aşa, îl întrerupse Marcu. Prietenul meu e un creştin autentic…

  — Domnul nu poate fi creştin. Din cele ce scrie, îl bănuiesc păgân, chinuit între Apollon şi Dionysos.

  — Te rog să aminteşti şi pe Iisus.

  — Dacă vrei… Dar eu te socotesc suficient de evoluat cerebraliceşte ca să mai păstrezi o mentalitate primitivă. Creştinismul e religiozitate, adică politeism condensat, adică animism, fetişism, magie, sălbăticie.

  — O mie de greşeli într-o singură frază, mă supărai eu. Mai întâi, monoteismul n-a fost niciodată un politeism condensat, ci exaltarea supremaţiei zeului Cerului dusă până la anularea, la dispariţia celorlalţi. Un singur zeu, deci, ajunge Dumnezeu; iar nu o sută de zei reduşi la o singură sinteză, cum spune şcoala mitologică. A doua greşeală e atât de covârşitoare, încât te coboară în ochii mei la nivelul oricărui medicinist mediocru şi îngâmfat, incult şi obraznic…

  — Oh! ce de complimente!… se minună, iritată, duduia.

  — Pentru că numai un astfel de medicinist poate confunda experienţa creştină cu originile religiozităţii. D-ta nu vezi ce înspăimântătoare absurditate afirmi? Dacă inversezi astfel fazele evoluţiei, nu înţelegi că eu pot să-ţi răspund: Einstein e un sălbatic?

  — Să auzim, să auzim! se bucura Marcu.

  — Pentru că şi eu am dreptul să mă cobor, ca d-ta, de la geometria în spaţiu la geometria plană, apoi la greci şi la egipteni, şi la chaldeeni, apoi la liniile trase de sălbatici pe pereţii peşterilor. Dacă teoria einstei-niană îşi are obârşia în geometria cu trei dimensiuni, iar aceasta în liniile peşterilor…

  — Liniile sălbaticilor nu erau ştiinţă…

  — Tocmai de aceasta te învinuiesc şi eu: magia, fetişismul, polite-ismul nu conţin o religiozitate autentică, ci numai o serie de fenomene sufleteşti care nu au nimic comun cu experienţa creştină. Identitatea d-tale între creştinism şi primitivism e de-a dreptul absurdă. Concluzia: creştinismul nu exclude nici ştiinţa, nici filosofia, nici civilizaţia…

  — Poate să ai dreptate… în orice caz, d-ta nu poţi fi creştin… Datoria d-tale e să fii antisemit…

  —