— Cine te împiedică s-o studiezi?

  — Antisemiţii. D-ta crezi că mai pot fi obiectiv când se sparg geamuri, când se bat colegi evrei, când se închid colegi creştini, când nu mai sunt cantine, cămine…?

  Cu atât mai mult trebuie să iei o atitudine. Expectativa e o laşitat

  — Bine spus, zâmbi Marcu. Te-am admirat întotdeauna pentru litica forţei, singura care dă rezultate. Nu mai sunt socialist, pentru erau prea multe teorii şi prea puţin curaj. La Paris, voi organiza nu îr truniri împotriva României, ci atentate împotriva guvernului. Pentru fie care deputat ucis. beau o sticlă de şampanie!

  Marcule. îl rugai eu, mă iriţi inutil. M-am ferit întotdeauna să i cut cu tine problema aceasta…

  — Nu ai curaj să te angajezi pe o poziţie, insinua studentul.

  — Am mult mai mult curaj decât ai bănui. Am curajul să aştept.j^H toria mea e să-mi echilibrez şi să-mi luminee conştiinţa.

  Ţara poate să piară…

  — Te înşeli; ţara nu piere, pentru că cinci studenţi evită problj^H evreiască, preferând să se afle mai întâi pe sine, să-şi creeze criteraH valori…

  7 un exemplu de dezordine. Dacă aş fi dictator, te-aş împuşca. J^H pasă tării de conştiinţa d-tale?

  ncordări şi depăşi^^M clerul tării. n&aşte S eşti student îa Filosofie… Vorbeşti de „si şti ia Medicină. Tevcontrazici ia st etnic: sânge, pie; să abată discu I naivi şi sentime rea muit zeitatea medicinei, fără să împ clegi tu prin libertatea medicini omnu 'mi place lelaL

  — Din nefericire:;-au schimbat, li int

  — Oh!… şi o înţeleg greşita.

  — Cei de la Litere împrumut' mentalitatea şi cunoştinţele.

  fi interesant de ştiut ce dori Marcul

  — E interesant integral, ironiza medicinistul. Poate domnul cred în dragoste?

  — Deşi indiscreţia e stânjenitoare, nu mă supăr. Dar nici n î pot răspunde.

  — Fireşte, noi nu înţelegem, râse duduia.,.

  — N-am spus chiar aşa. Dar d-stră confundaţi impulsul sexual sau colajul, sau acea „sympathie amoureuse” cu dragostea. Nici nu încerc să intru în amănunte asupra treptelor acestei dragoste autentice.

  — Ar fi interesant, zâmbi duduia.

  — Ar fi interesant pentru mine, cu toată gafa pe care conştient o fac, fiu motivul legăturii d-voastră, vorbii eu. Toţi trei roşiră. Duduia j pe fereastră. Studentul încercă să glumească.

  — Poate crezi că ne iubim?

  — Eu nu cred nimic; aştept lămuriri de la d-stră, dacă voiţi să mi le estăinuiţi. fireşte.

  Vorbi Marcu.

  Ei sunt studenţi de ai viitorului: pregătesc o căsnicie întemeiată pe;nunitatea inteselor, pagubelor şi câştigurilor.

  — Nu e chiar aşa, se împotrivi duduia. Dar eu studiez biologia, e] Suntemibarte buni prieteni… Ne înţelegem…

  ! an singur lucra: ea nu crede nici în naţionalism, nici în aţkmalism…

  — Eu cred în ştiinţă şi în tine… Tresării. Spuneau că nu se iubesc.

  r-amănă cu o declaraţie sentimentală, dar o suport ca o cepţie.

  După cu s-aii coborât la o staţie şi au cumpărat fructe, logodnicii au nas aiături, la o fereastră deschisă, şoptind. Eu am vorbit cu Marcu pre anii petrecuţi în liceu, despre viiţorui lui, despre viitorul meu. El rămâne pentru totdeauna la Paris. Mă întrista gândul despărţirii ive.dfc un prieten. Pentru mine, Marcu însemna tot ce vieţuisem i dur, mai vini, mai sumbru în adolescenţă. Mareu îmi amintea de.

  Hţiile şi infrânanie, şi iectunie, şi maturizările mele dureros de prei lungul experienţelor căutate şi exaltate. Acum, pleca. Cine.

  Iacă ne vom mai întâlni în aceşti cinci ani, cât timp Marcu nu se arce m ţară…?

  Priveam amândoi, zâmbind, câmpurile sub soare. Apoi am tăcut; el

  ^ndunle lui, eu cu ale mele. Poate îşi mărturisea: „Omul acesta îmi urând, un străin”. Eu mă întristam. „Cu Marcu mă înţeleg tot mai

  1 an, ei cu medicina şi cărţile anarhiste, eu cu viaţa mea lăuntrică. Eu

  ; cred uscat, simplist, spiţer. el mă socoteşte mistic, istoric, halucinat.

  ;re din noi are dreptate…?”.

  Numai eu. răspundeam. Marcu a evitat, epicureu înnăscut, răfuie-We spirituale, paşii pe drumuri neumblate, curajul absurdităţilor, nebunia contradicţiilor, a experienţelor ucigătoare Dreptatea trebuie să fie a wea, pentru că eu am suferit mai mult. Seninătatea mea e amară, dar e tfectivă. A lui a mincinoasă şi presărată cu îndoieli care niciodată n-au aJuns intense şi definitive. Marcu e un prieten care pleacă. Eu, un tânăr care aşteaptă, încă, înfruntându-se.”

  Gândeam şi nu-i spuneam nimic. Trenul despica şesuri cu flăcări albe. Zăream gări, oameni plecaţi sub povara verii, fântâni la răscruci de drumuri, care adulmecând orizonturi. „Iată, aceasta e ţara mea”, gân-deam. Şi Marcu privea, privea. Poate îl înduioşa despărţirea de ţara în care i s-au născut şi iubit părinţii, în care a copilărit, pe strada cu soare mult, în oraşul cu fabrici. Poate îşi amintea liceul, şi prietenii lui, şi studentele de la bibliotecă, şi toate renunţările îndurate, şi nostalgia sfârşiturilor de petreceri, şi nopţile de Purim, cu mine alături, colindând vecinii în dominouri negre… Şi idila înăbuşită plăpând… Şi moartea bunicii lui, Estera…

  Am tăcut amândoi, până aproape de seară. Marcu a zâmbit şi a început să-mi istorisească viaţa pe care o va vieţui la Paris. Apoi, către perechea ce şoptea la fereastră:

  — Cred că amândoi sunt nebuni. El spune că e antisemit, ea se laudă cu ştiinţa. De fapt, se iubesc. Şi niciunul, nici altul nu vor să renunţe la minciună. Poate că, între ei, şi-au mărturisit. Sunt îndrăgostiţi ca doi adolescenţi sentimentali…

  Zâmbea răutăcios.

  — Tu ai să iubeşti?

  — N-am să fug de ea, mărturisii. Dar gândul meu de după iubire n-am să ţi-1 spun.

  — De când te-ai convertit?

  — Nu ne-am văzut de mult…

  — Deşi în liceu păreai veşnic îndrăgostit… Ai căzut şi tu… mediocru…

  mediocru…

  — Dacă iubirea lui Dante şi a lui Don Quichotte e