— Nu te înţeleg… Ş-apoi, mă plictiseşti cu aceeaşi literatură a ta…

  — Deşi nu e literatură…

  Marcu dădu din umeri, zâmbind ostenit. Am tăcut iar; el citind jurnale, eu aşteptând noaptea.

  În gară, ne-am îmbrăţişat. Pe mine mă ispiteau lacrimi.

  — Marcule, parcă ai pleca pentru totdeauna… De abia mă stăpânesc…

  — Sunt măgulit… Dar mai rămân în Constanţa trei săptămâni… Daca vrei, vizitează-mă.

  — Nu, e mai bine să ne despărţim acum.

  Am strâns mâna logodnicilor, care mă priveau fericiţi. Când s-a apropiat trăsura, Marcu m-a chemat.

  — Nu uita să-mi scrii; am să-ţi trimit adresa. Scrie-mi despre Robert, despre Radu, Dinu, Fănică… Scrie-mi despre ai noştri… şi profesori-despre toţi…

  r98

  I-am făgăduit. „El are să-şi poarte ţara acolo, în Franţa, din scrisorile mele”, gândeam. Şi prieteni vechi, şi colegi din liceu, şi feţe de profesori mă împresurau în noapte. Iar în sufletul meu stăpâneau tristeţi de adolescenţă pustie.

  XIV SFÂRŞIT DE VACANŢĂ.

  Din cerdacul vilei îmi odihneam ochii pe mare. Mă surprindeam tot mai des cu ochii pe mare şi cu foile cărţii răsfoite de vânt. In cele dintâi zile n-am voit să caut pe nimeni, la restaurant, în parc, la cazinou. Şi bănuiam că sunt cunoscuţi în satul cu vile răsfirate; Bibi îmi spusese că o va întovărăşi, cu Andrei, până în septembrie. Mă îmbujoram de câte ori gândeam că voi întâlni pe Nişka. îmi porunceam să citesc; şi iarăşi, dimineţile, îmi porunceam să cobor pe plajă, s-o caut printre trupurile sub soare. Trebuia să înfrunt primejdia, spuneam. Dar Nişka nu era o primejdie. Eu o voiam prietenă; nu întotdeauna izbuteam să-mi ascund tristeţea amară a biruinţelor. îmi spuneam că o prietenă înzestrată cu suflet înalt va alina asprimea sufletului meu.

  Porneam aproape de amurg, singur, pe cărarea ce duce printre stânci. Gazda mă socotea un mizantrop precoce. Eu voiam, numai, să pogor în mine vraja tainică a soarelui ce apune. Descoperisem de mult ritul; soarele ce se stinge mi-era îndemn, regenerare, bici. Mă întorceam seara, o dată cu stelele. Mâneam cele ce-mi dădea gazda, bucuroasă că plătesc cât îmi cere şi nu mă plâng de nimic. Plecam iarăşi, noaptea. De la cazinou se furişau, printre vile, melodii cu ispite. Le ghiceam întovărăşite de lumini, de zgomote, de miresme. De ce rămâneam singur…?

  Îndrăgisem un colţ cu stânci prăvălite în mare. Apa se liniştea sub lună. Piatra era rece şi cerul înalt. Aşteptam acolo vântul. Mă întorceam acasă tremurând, cu gulerul de la haină ridicat. Aprindeam lumânarea albă şi citeam, în fiecare noapte, singura pagină pe care o scrisesem în Jurnal. Adormeam cu viziuni ciudate: oceane, ostroave, deserturi, oraşe cu turnuri, răsărituri, arşiţe, înaintea şi înapoia mea. Rătăceam singur, cu fruntea în vânt. După o săptămână, am coborât, seara, pe plajă. Zăream Perechi puţine. Bătea vânt dinspre mare. Mi-am încheiat haina şi am Păşit în sus, spre stâncile mele. Mă grăbeam, fără să înţeleg pricina grabei. M-am întâlnit cu un tânăr, în pantaloni albi, eleganţi. Nu înţelegeam de ce mă priveşte bănuitor, suspectându-mă. Tânărul alergă îna-Poia-mi. „Poate m-a recunoscut”, gândii eu. M-am întors, aşteptându-l. A frecut pe lângă mine; m-a privit; un străin, grăbindu-se pentru întâlnire.

  Am păşit tot mai încet. îmi zăream stâncile, negre în albul arg al apei. Mă gândeam: „Nu mai am nici un rost la stânci, acum, plictisesc o pereche”… Voiam să mă întorc. Dar păşeam înainte.

  Tânărul cu pantaloni albi se oprise, jumătate în umbră. L-am z o tovarăşă. M-am întristat. Am trecut prin faţa tor fără să-i prive ochiul s-a împotrivit, s-a întors.

  — Nişka…!

  Eram palid, palid. Mi se părea că mă cobor dintr-un pat de istovit; că nu mai aveam nici un rost, că viaţa era vană şi hotărârile copilării.

  Nişka a alergat, mi-a strâns mâna, a vorbit, a râs, mi-a spus pr m-a prezentat.

  — Pauli cel mai bun prieten al meu…

  Eu am roşit; minciuna mă desfată şi mă alină, în noapte. Nişka era entuziasmată de capriciul soartei.

  — Dacă ai să continui Romanul adolescentului miop să nu pe întâlnirea noastră. E stupid romanescă şi nu te-ar crede nimeni… irnr-c noapte, pe malul mării, alături de un domn în alb… Cine ştie ce a: cititorii Bibi are să fie fericită; te-am aşteptat din iulie; disperas.

  Am minţit, spunând că sosisem numai de o zi. Am întrebat-o c rămâne.

  — Cât va vrea logodnicul meu…

  Am zâmbit, în goi, în mine. Apoi, am prins curaj, am felicitat-o. sărutat mâna galant.

  — Pentru un asemenea eveniment…

  — Iţi pare atât de bine că m-am logodit?

  — Fireşte; câştig rămăşagul după câteva luni… Nişka tresări. Paul se plictisea, iritat.

  — Nişka, despre ce rămăşag este vorba?

  Mă pregăteam să-l lămuresc; eram îndemnat să-i? I.

  Nişkăi. Dar m-am oprit.

  — Prietenul meu e un pesimist. Dai are să-Râdea.

  Tăceam.

  — De altfel, rămăşagul nu l-ai câştigat. Logodna va dura dr Tăceam, zâmbind. De ce se întristase Nişka?… începu să-mi bească de Bibi, de Andrei.

  — Bibi stă la mine, Andrei la o rudă… S-au înnegrit de soare… să-i mai recunoşti. Tu nu te-ai schimbat…

  Îmi spunea tu. Paul se enerva.

  — Şi dumneata, cu ce gând?

  — Am venit să mă odihnesc, două săptămâni. Mă întorc apoi, pentru examene…

  — Paule, stăm şi noi două săptămâni!

  — Imposibil, chirie…

  — Ce nesuferit…!

  Ne întorceam toţi trei pe nisipul rece, în noapte. Eu mă înveselisem până ia şarjă. Căpătasem o vervă care mă neliniştea.,Poate pentru că n-am vorbit o săptămână”, gândeam.

  — Domnul Paul are să-mi poarte pică. I-am întrerupt, poate, de raua cu efecte de lună…

  — Declaraţia mi-a făcut-o, dar prost.

  — Aşteptam revanşa.

  — închipuieşte-ţi, m-a cunoscut la un bal, aici, şi-a răspândit zvonul ca se împuşcă dacă îl refuz…

  — Exagerezi, protestă domnul Paul.